Inca un capat
Când se pomeniseră aşa, intâmplător, vecini de scaune inalte, rotitoare, la tejgheaua barului – intâmplător, oare, dacă abia la a treia atare incidenţă ea avea să-i vorbescă? –, aşadar, peste două astfel de coincidenţe de neprevăzut, la al doilea sau al treilea coctail, ea i se adresă aşa, ca printre altele, fără gând ascuns sau intenţie de bătaie lungă:
– Cred că ţi-ar merge dacă ţi-ai lăsa barbă... Cel puţin dacă ai umbla niţel nebărbierit...
Sigur, el văzuse panourile alea mari cu reclame de macho imbrăcaţi super, la cravată, in blugi sau cu cămaşa descheiată, cowboyeşte-broadwayeşte, obligatoriu – neraşi, cu barba crescută de colea 0,74 centimetri. Vede-se, e la modă. Americană. Apoi, graţie acestor panouri, deja – şi globală. (Să nu se greşească a spune: universală, moda – ingerii nu umbă nebărbieriţi... In genere, pare-se nici nu le cresc tuleie...)
El ridică, jucat-sfios, din umeri. Iar a doua zi şi alte trei patru zile următoare, işi spuse să nu se mai bărbierească. Şi să se privească mai des in oglindă, să intuiască dacă ea avusese, totuşi, dreptate. Parcă da. O confirmă chiar dânsa, când, la a zecea, poate, intâmplătoare invecinare, cot la cot – acum scaunele de la tejghea parcă se mai apropiaseră inde ele –, s-o fi făcut barmanul, care deja pricepea anumite nuanţe şi căruia ii era convenabil să aibă doi clienţi fideli, ce comandă câte trei-patru coctailuri? – zise:
– Vezi că am avut dreptate? Eşti mişto aşa, cu barba niţel crescută.
Când ea cobori din taxi – o conducea acasă –, el ii... sărută mâna!
– Vai, ce plăcut inghimpă barba ta! exclamă ea, nevinovat-teatral, cu cealaltă palmă, liberă, trecându-i, arcuit, pe barbă, a mângâiere, a răspăr plăcut. Dar nu se opri la atât: se aplecă şi-l sărută in desimea bărbii scurte şi, făcând: Pa! Pe mâine! – porni spre scara blocului in care locuia.
După ce taxiul demară din nou, să-l ducă şi pe el acasă – sau, spre alt bar? –, nebărbieritul işi spuse că ea ar fi dintre cele... femele de dragul cărora face să aştepţi. Să nu forţezi. Să nu te ceri la ea. In ospeţie. Apoi, tot atunci, in pat. Nici la tine să n-o inviţi. Deocamdată. Pricepe el – cu incetul, cu răbdare, cu tact(ică), li se vor intâmpla de toate. Dar mai mult – plăcere li se va intâmpla; o vor icerca-emana. Intensă. In diversificare şi ingeniozitate. Sexuală, bineinţeles.
Iar ei ii plăcea cu adevărat că el nu se bărbiereşte. Că aduce a macho din reclame hollywoodiene, cu nuanţe de prerie şi văcar american, zis cowboy. Acum ea işi putea freca in voie obrazul de ţepii lui deşi, gândilându-se. Tânărul chiar se gândise: ce plăcere ai tu, gagicuţo, să-ţi zgârii fineţea de ten de baraba mea? Ba a mers şi mai departe, bănuind-o că poate de la atare frecare plăcerea ei este extrem de mare, putând duce chiar la – de ce nu? – orgasm. Nu care cumva dânsa umblă cu... pampers?...
Oricum, deocamdată el nu-şi putea imagina o alternativă mai potrivită. Deja de suficient timp trecuseră etapele invitaţiei in ospeţie-pat-amor carnal. Se simţeau bine. Fantazau. In baza sexului, fireşte. Incercau tot ce se poate şi chiar – nu se poate... nu se cade... nu se...
Nu mai puţin important e că el deja nu mai mesteca aşa, la intâmplare, câte o gumă care să-i suplinească matinalul, conştiinciosul spălat pe dinţi. Nu, deja se spăla pe dinţi – minuţios, negrăbit, având grijă să nu-i rămână pastă intre falcă şi măseaua de mine, pentru că, până la urmă, albul ei apare la colţul buzelor. O păţise. Odată, ea remarcase, cu destulă delicateţe, trebuie spus, aluziv, ca să nu-l jeneze:
– Nu cumva inghiţi cine ştie ce pastile?
– Dar ce e?
– De la ele, ţi-a rămas albul in colţul gurii...
– Da, da, se grăbi el să confirme, dându-şi imediat seama despre ce era vorba.
Intr-o seară, ca fel de a zice, de fapt fiind uşor trecut de miezul nopţii, după ce işi lichidaseră sticla de vodcă, după ce fumaseră dintr-o singură ţigară de marijuana – din una singură doi, să nu abuzeze, că doar nu sunt narcomani... – după ce se giugiuliseră indelung, ambii remarcând a repetata oară (repetatele ori-orori!) că, la uşoară turmentare, plus efectul marijuanei, sesiunea amoroasă ţinea mai indelung, ostentativ, obositor, el chiar zicând:
– Să ştii că nu prea pot să inchei... conturile...
Ea:
– E bine, eu mai vreau...
...In fine, după ce se incheiaseră toate cum se incheiaseră, ea veni cu un prolog, cu un desert, cum s-ar zice... Veni, aşa, surprinzător, uluitor, vede-se vodca şi „travka" işi făcuseră mai abitir efectul, ca alte dăţi, şi unde-i spune, linguşitor, gudurător pisiceşte:
– Titi, dar ce ai zice dacă am incerca... in trei?...
El, cam zăpăcit de vodcă şi „travkă", nu pricepu nimic din „treiul" ei, unde mai pui că era pe cale de-a adormi.
– Cum, in... trei? bâigui.
– Să facem dragoste in trei... preciză ea.
El, brutalul, o ia direct:
– Să ne cordim in trei cu incă cineva, la grămadă?
– Ihi, gemu, parcă, ea.
El:
– Păi, cum să-ţi spun eu ţie?... Ai vreo prietenă, vreo cunoştinţă care ar vrea... pe care o jeleşti, vrei s-o ajutăm?
Ea:
– Da’ tu nu ai pe nimeni cunoscut, vreun mascul?...
Da, nu era nimic de făcut: intr-adevăr, băutura şi fumul o smintiseră rău de tot. Si de toate... El – creier de bărbat, ceva mai rezistent, mai lucid, dacă se poate spune astfel – se sculă, se imbrăcă, şi ieşi. Limba ialei ţăcăni in urma lui. Pentru că pleca de la ea, cea avidă de sex in grup. Ea şi doi bărbaţi... Ce, ieşea că el nu o mai indestula pe nesăţioasa asta... animală?...
S-au revăzut peste două sau trei zile. La aceeaşi tejghea, pe aceleaşi scaune roitoare-fâţâitoare. Ea, ca de obicei, cu cocteilul dinainte. El – bărbierit-lună, până la albăstrimea tenului său abia trecut spre maturitate, spre tăbăcirea vârstei de bărbat sadea. (Şi, poate, uşor... sadic.) Dânsa remarcă această schimbare şi inţelese că nu trebuie să-i mai vorbească rasului ăsta... Dar bău un coctail, două, barmenul ii aduse un capăt de marijuana, asta – după două-trei frumuri trase in rărunchi – schimbând situaţia, incât ea adună suficient curaj pentru a-l intreba:
– Dar dacă am fi fost noi două şi tu unul, ai fi acceptat?
El o privi ceva mai mult de patru secunde, sau clipe, işi trecu degetele peste bărbia lucios rasă – ca să se obişnuiască din nou cu ea in această stare –, se ridică a plecare, lăsând banii pe tejghea şi, peste umăr:
– Cine ştie... Nu este exclus...
Ea ii mai făcu barmanului un semn discret, arătându-i, marcat cu degetul gros, jumătate din index: incă un capăt de ţigară, adică, fredonând, italieneşte, ceva:
- Noi n-abbiamo paura...
Ceva ce ar fi putut semăna cu un vers din „Infernul" dantesc sau, mă rog, şi cu strigătele fanaticilor, tiffosi-lor, ălora cu „Forzza!... Forzza!"
Necazuri si automatisme
O zi de coşmar. Adevărat supliciu. Nu mai am puteri, sunt la pământ.!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!............ Editorul mi-a telefonat, spunându-mi amare poveşti mai vechi: nu are bani ca să-mi publice cartea. Un alt editor nu-mi trimite intreaga sumă a onorariului, suma pe care trebuia să mi-o achite incă de anul trecut. Cei de la televiziune-radio nu mă mai acceptă, zicând că sunt disident in... democraţie. Ei chiar cred că noi trăim in democraţie, Doamne, iartă?!... Computerul s-a blocat cu o incrâncenare nemaiintâlnită: nu şi nu! Pe când ar trebui să scot din el textul pe care il aşteaptă urgent cei de la revista „Mâine".
Doamne, Dumnezeule, pentru că am cutezat să te invoc deja o dată ceva mai sus şi sper să mă fi iertat de deranj, iată că te mai chem din nou: Doamne, de ce toate aceste necazuri, pe alocuri năpaste, pe capul meu, peste destinul meu nici pe departe model in generozităţile cu care l-ar fi răsplătit viaţa?!...
La redacţie – intr-una dintre aste caricaturi mass media imi duc zilele –, am adormit, apoi, trezindu-mă, m-am certat cu un fel de şefuleţ. Mă intorceam acasă cu un maxi-taxi care se mişcă mai dihai ca limaxul, iat „taxi", fără „maxi", costă o avere – hrana familiei pe 24 de ore, nictemer –, când ii vine cuiva, atunci se duce la bucătărie, deschide dulapuri, frigider, pentru că noi suntem o familie gurmandă. Si maxi-taxi-ul nu că s-ar fi mişcat incet – aş fi făcut abstracţie de asta, dacă, acasă, nu m-aş fi pomenit că am rămas fără portmoneu, astfel că nenorocita călcătură de toc-cui pe care mi-o aplică o nesimţită sau, poate, o doamnă cumsecade, insă dezechilibrată de condusul anapoda al şoferului –, aşa că, zic, acea călcătură ce mai să-mi facă, prin propriul pantof, acupunctură (de unică inţepătură, dar – dură!) – mi se putea părea o uşoară inghimpare cu spin de trandafir aromitor, dacă nu pierdeam suma pe care o mai aveam, totuşi, in unealta lui Mercur – portmoneul.
Pentru ce neconcordanţă cu legile universale şi sociale să-mi fie date mie astea toate, neroade?!...
Pentru că ce poate fi mai a naibii decât continuitatea in neisprăvire, nervozitate şi pierderi nenumărate?... Deoarece, a doua zi, in redacţia „noastră" „Mâine", un tip – difuzorul, pare-se – mai să-şi permită să-mi indice nu ştiu ce, cu glas cam ridicat. Nu i-am permis! L-am stins. Astfel că, pentru a rămâne distins, am fost privat de primă. Soaţa, mălăiaţa, imi telefoneză – cică, gata, se intoarce de la maică-sa... –, ei, vă daţi deja seama că sunt un scriitor relativ tânăr dacă mai am soacră şi soaţă care ba se intoarce in cuibu-i părintesc, ba recidivează şi se reintoarce „la mine", şi iar mă toarce, iar imi pune capace, iar... nu mai e chip, şi pace!
Ce dracu’ o face, de data aceasta, să se intoarcă atât de neamânat?... Aha, maică-sii i-a fătat căţeaua, buldoaga, şi britanicii ăia de căţei, de cum au ieşit de unde au ieşit, au inceput a ţipa, a scânci, incât ea, comoara mea de soaţă, nu are chip să inchidă un ochi noaptea intreagă şi nu poate să-şi permită să stea acolo până cresc fiarele şi maică-sa le vinde... Pentru că aşa procedează. Buldoaga fată, iar ea, soacră-mea, comercializează fătatul...
Noaptea, cei de sus au făcut tărăboi, iar sub balconul casei se distrase o ceată hohotitoare de huligani. Ei, spuneţi şi domniile-voastre ce alte năpaste să dea peste om?...
Cei de la termocom au inchis apa caldă, cei de la union fenosa – raţionează curentul electric, făcând deconectări-evantai – ce frumos: deconectări-evantai! Mai bine union fenosa ăla hidalgo spaniol ar fi samurai şi şi-ar face harakiri, decât să-mi pierd eu câte jumătate de text in computer când survine deconectarea inoportună a curentului! Fără electricitate – frigiderul se dezgheaţă, curge, plânge ca viţa-de-vie tăiată primăvara...
Aşa că nu e chiar atât de rău dacă revine soţia, să mai ia cârpa in mână, să mai adune apa de gheaţă, să mai deretice...
In fine, fenosienii – mai că: efesienii, cărora Sfântul Apostol Pavel le scria scrisori de bună purtare şi credinţă! – fenosienii, in fine, dau curent, deschid televizorul şi aflu că majorităţii populaţiei la hurtă şi pe cap de locuitor aparte i-i mult mai bine decât mie, naufragiatul pe nesfârşita mare a necazurilor.
Dar, Doamne iartă şi apără, aşa e – nemulţumitului i se ia modestul dar: al dracului, Doamne, a prins a mă mai durea un dinte!
Doamne, Tu ştii ce e aia durere de dinţi?! Celelalte toate sunt floare la ureche... De durere şi speranţă in oarece ameliorare, ca prin minune, mă reped să-mi sărut soţia care se intoarce din cuibul părintesc ţinând la piept un ţânc de buldog!
– Ho! strigă soţia, să nu striveşti fiinţa asta drăgălaşă.
Zău aşa, buldogii sunt foarte drăgălaşi, n’est-ce pas?
– Yes! ţipă căţelul ăla de englez, incât mie nu-mi rămâne decât să fac, regulamentar:
– OK!
...E drept, durerea de dinţi nu mi-a trecut deplin, dar, oricum, m-am mai destins.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
