Sui memoria*
Traia linistit, fara a se deosebi cu nimic din conditia datului sau predestinat. Pur si simplu, traia. Or, nuantat vorbind, mai vietuia – tautologic – inca. Nu era luat de nimeni in serios. Naivii nu-l cunosteau in esenta, sens, semnificatie. Il luau – in deradere, fireste, – drept un copil, de fiecare data ranindu-l tot mai adanc in tandretea si fragilitatea sa. Nu-i mai bagau in seama mesajele, nu-l credeau in stare sa spuna ceva important, demn de atentia a, cel putin, altui ins, in afara de el insusi.
Da, mai era inca foarte tanar, insa, in menirea si dezvoltarea sa, nu resimtea asta, ci chiar se considera, in deplina luciditate de sine, mult mai matur, pentru ca deja reusise sa cunoasca viata. Pe cand se afundase fara rest in vertijurile ei, in bulboanele existentiale involburate ad-hoc, tulburi, isi pierduse, aproape brusc, copilaria. Iar in cazul sau este exclusa recuperarea, reinsertia, repunerea in drept si actiune.
Asadar, fiind ireversibil, el risca tot mai mult in accelerarea si esentializarea cunosterii, dar nici pana astazi nu parea sigur daca acel risc i-a fost indreptatit. Pur si simplu, nu dansul era cel in drept sa dea aprecierea definitiva (apreciere, totusi, si nu – grav – verdict), aproape fatala – riscului – de care fusese ca si magnetizat, atras, sustras, poate, de la sine, din sine insusi: fapta cunoasterii existentiale aproape misterioasa. Pe care insa dansii, naivii, nu o considerau decat ceva anodin. Cotidian gri, ziceau.
El incercase fatalmente sa traiasca, fara a pune pret pe nimic, pentru ca, pierzand totul, sa nu fie cuprins de suferinta, de strangulatoare regrete. Dansul dorise ca... ei, anume... – aceasta avea sa si-l rapuna, sa-l... excluda! – dorise ca ei, ce-l putin, sa-l inteleaga, in gandul sau de taina ravnindu-le chiar iubirea. Insa aceasta, iubirea, ar fi fost, totusi, prea mult. Poate ca – prea de tot... Pentru ei. Nu pentru el, care s-ar fi multumit doar si cu intelegerea pe care, insa, ei nu i-o acordau – drept minima satisfactie meritata pe deplin. (Da, ii plac tautologiile, asociatiile pleonastice, orice repetari lirico-nostalgice.)
Dansii nu-i cunosteau sentimentele, ca sa nu mai vorbim de oarece sentimentalism care nu putea sa nu-i fie firesc. Astfel ca el slabea, se topea, parca. Toate astea pur si simplu il lichidau, il ucideau. In pofida unor periodice efuziuni de apriga dorinta de a stapani oarece, nu – nu putea pune pret pe ceva anume. Unica lui avutie nu era decat – pardon – nimic(ul). Inima lui reusea sa uite totul... Sau, pur si simplu, sa faca abstractie de toate... Ea, inima, i se topea, murind lent, amanat, dureros, o vreme, apoi devenise insensibila la durere... Mureau suflul si sufletul lui si el, odata cu ele, – disparea... Si toate erau atat de clare... Insa doar lui ii erau, pe cand ceilalti nu puteau deslusi, in limpezime, in evidenta, in irefutabilitate. Ca niste orbi, dansii nu vad nimic, ca surdomutii – nu-l aud. Nu au observat treptatele schimbari ce i se intamplasera, modificarile, metamorfozele, alternantele de stari sufletesti, emotionale, sentimentale... Si lui ii era extrem de greu sa constientizeze si sa suporte lipsa de reciprocitate. Dupa o vreme, toate astea, sigur, trecusera, el nu gasi – in fine – iesire din situatia care deja devenea dureroasa, angoasanta, maladiva pentru ei, cei care, ceva mai inainte, nu observasera nimic. In schimb, lui i se facu mai usor. Absolut... usor! Si pleca la fel de tacut, de tihnit, precum si traise.
La inceput, dansii nici nu si-au dat seama ca el nu mai exista. De regula, ei constientizau doar absenta cuiva dintre apropiati, prieteni, cunostinte, astfel ca, in momentul in care pricepursera ca el nu mai exista, intelesera, cutremurati, o buna parte din marea lui importanta. Pentru ca, de fapt, el nu dorise decat sa iubeasca si sa fie iubit. Pur si simplu, dorise sa aduca in existenta oamenilor mai multa dragoste si caldura. Ba chiar spor de lumina. Ei, insa, nu-l remarcasera, nu-l bagasera in seama. Pe cand mai era inca in viata. Lasa-ma, domnule, ziceau dansii, ce poate face, colea, ca lumea, un coples, un mucos? Da-l incolo... Pe cand el anume aceasta si dorea – sa fie de folos, sa faca ceva memorabil pentru ei. Dorea ca, peste ani si ani, sa se intrebe, din vreme in vreme, unul pe altul: „Da’ tu il mai tii minte pe el?" Pentru a raspunde: „Cum sa nu?! M-a ajutat mult si pe mine... Pacat ca nu mai exista".
Intr-adevar, deja nu mai exista si dorintele nu i se vor mai indeplini si nici el, la randu-i, nu va mai indeplini dorinte, care se vor topi ca ploaia in pustiu; vor fi uitate, abandonate sau nu vor mai fi luate in seama. Ca o aiureala de om turmentat sau o balmajeala de nefericit boschetar narcotizat, ca febra agonizanta a aurolacului canalelor... Si este chiar bine ca dansul a plecat, in caz contrar, de mai ramanea, ar fi putut schimba lumea cu caldura, cu dragostea si limpedea lui lumina. Insa asa ceva deja nu i-ar fi iertat-o nimeni dintre ei... Pentru ca el este chiar TRECUTUL LOR. El(ul) sau El(ful)** cel bun al lor. Un Alter sui***.
12.VI.2007
* Sui memoria – aducere aminte de el.
** Pentru ca, in mitologie, elful este fiinta supranaturala.
*** Sa ne amintim ca, in limba latina, pronumele personal are doar persoanele 1 si 2; persoana a 3-a este intrebuintata prin pronumele reflexiv.
Plaja de nisip. Si de oarece idei
...Uite, aceasta e unica situatie in care nu poti, nu, sa incepi povestea sau... realitatea cu formula consacrata: traia odata... Pentru ca ea totdeauna a trait, deci – traieste si astazi, bine, mersi, dat fiind ca este vorba – de cine credeti? – chiar de Moarte.
Intr-adevar, nu poti incepe basmul sau realitatea cu celebrisima formula „traia odata", cand Moartea – fireste, ca si Viata – inseamna: totdeauna.
Dar pentru ca formula e atat de neutra, consacrata si mereu la indemana, hai sa zic si eu:
– Traia odata Moartea... Dansa doar prin nume pare a fi de genul feminin, pe cand, in realitate si metafizica, e de genul masculin. Adevarat – Moartea nu e un barbat in toata (farade)legea, ci un burlac incurabil. La mijloc nu e decat un elementar procedeu de camuflaj, o abatere a atentiei de la esenta si stridenta, necesitate impusa – in viziunea si orbirea Mortii – de o infinitudine de motive, toate ei potrivnice, bineinteles. Dar necesitatea ca Moartea sa fie de genul masculin se explica simplu de tot, ca in fizica: la contaminarea plusului cu minusul rezulta plus. Adica, din metafizica fecundare dintre Viata (Ea) si Moarte (El), rezulta ca si cum de asemenea Viata.
*
– In ce consta sensul vietii?
– Exact in aceeasi idee, sa zic asa, pentru ca "lucru" nu se potriveste a i se spune. Asadar, consta in aceeasi ideea ca si ne-sensul vietii. Ia aminte: daca exista... ne-sensul vietii, inseamna ca totuumul, cosmosul, adica, este existenta sau, mai restrans zis, este prezenta otova, infinita, iar neexistenta, moartea, nu e decat o aparenta, o nelamurire, o neclarificare de sens si situatie. Pur si simplu, ceea ce s-ar numi moarte nu e decat o infinitudine de altfel de forme de existenta – a materiei, a spiritului, a ideii... Astfel ca raportul dintre Viata si Moarte e mai mult decat un raport, e chiar o... simetrie! Exceptionalul paradox e ca simetria reiese, constituindu-se, din asimetrie. Adica, noi remarcam simetria doar pentru ca exista antipodul ei. Noi remarcam Viata doar pentru ca exista...
– ...antipodul ei, Moartea...
– Exact! Vezi ca nu e complicat sa se dovedeasca omniprezenta, ca existenta otova, cand pana si ceea ce numim inexistenta nu este moarte; nu sunt decat alte stari de fapt ca viata si existenta...
*
Iar acum ascultati o mica poveste despre unele mari drame. Asadar, traia odata Moartea. (Retineti: Moarte e un nume ca si Iuda – poate sa-l poarte si un El, si o Ea...) El, Moartea, era un flacau burlac si locuia impreuna cu mama lui. Tatal lor, si el pre nume Moartea, murise in Afganistan. Nu se stie cum muri Tatal-Moarte – eroic sau asa, obisnuit, cum se moare – nici vitejeste, nici poltron.
Nu mult dupa aceea a murit Uniunea Sovietica. Dupa ea, in Cecenia, a murit si Moartea-burlac, flacaul. Numai ca, va spuneam, din inevitabila sex-partida dintre Viata si Moarte tot Viata se naste. Precum, sa zicem, din moartea Annei Karenina si viata muzei lui Lev Tolstoi se nascu drama atat de ciudata descrisa in celebrul roman.
In genere, lucrurile par a fi destul de complicate. Chiar contin si o anumita filozofie, in subtextele lor. Din acest motiv fiecare le vede, le presupune si le intelege altfel. Eu unul, spre exemplu, imi imaginez ca Viata si Moarte-flacau formeaza o pereche dezabuzata careia ii place sa frecventeze plaja nudistilor. De ce? Simplu: sa faca si ei plaja. Nud, bineinteles. Goi-pusca. Pentru ca – aha, v-ati amintit – pusca este un atribut indispensabil al Mortii.
Da, uitasem sa va spun: la plaja, din vestimentatia antinudista El si Ea nu poarta decat vesta antiglont. Si acolo, la plaja, citisera intr-un ziar ca, nu peste mult timp, savantii ar putea descoperi formula codului genetic al Mortii. Si o vor dezamorsa. Formula. Alias – Moartea sadea. Astfel ca de la acel moment incolo nu va muri nimeni. Nici Moartea. Precum e, in genere, in aceasta lumea a contradictiilor dezamorsate de paradoxuri.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
