„Iată şi surpriza, rosti doamna pe un ton grav, măturând de pe masă cutia de şah şi resturile ce se mai aflau pe ea... Capul peştelui, ornat cu crabi şi stele de mare, semăna de la depărtare cu un coif de bronz purtat de o amazoană, in timp ce „gâtul" şi pieptul fuseseră ornate cu migală cu tot felul de legume şi fructe exotice, menite să stârnească apetitul oaspeţilor. Două rodii decojite, roşii ca sângele, fuseseră amplasate de o parte şi de alta a „braţelor" confecţionate şi ele din două anghile bine rumenite, unse din belşug cu sos alb de vin, sutienul, ca şi bikinii, de altfel, roz-sidefii, fuseseră croite dintr-un rulou de cegă impănat cu braţe de sepie. Intr-o „palmă" in chip de soare, sirena ţinea un arici de mare, iar in cealaltă o broască ţestoasă, presărată cu creveţi, in loc de lună. Adrian, maestrul nostru de ceremonii, depuse ofranda in mijlocul mesei, după care, sprijinindu-şi mâinile de şolduri, spuse cu nedumerire-n glas:
„Haideţi, ce faceţi, nu aplaudaţi?!"
După o scurtă pauză, izbucni un ropot de urale. Aplaudarăm cu toţii, chiar şi pescarii, bătând cu pumnii in masă.
„Gata, stop. Ia uită-te la ei ce s-au mai pornit. Haideţi, băieţi, la treabă!"
„Nu uita, i se adresă, cu o voce fals unduită de reproş, distinsa doamna Scrumeda, suflând un şir intortocheat de rotocoale peste sirena intinsă pe platou, că aici nu sunt doar băieţi, ci şi fetiţe..."
Imbălsămat in usturoi şi mirodenii, stropit din belşug cu zeamă de lămâie şi vin alb, peştele ne stârni un apetit de-a dreptul furibund. Mâncam cu lăcomie, smulgând carnea cu degetele. Curând ni se făcu sete. Venind parcă in intâmpinarea dorinţei noastre, Adrian, maestrul nostru de ceremonii, pocni din degete şi imediat din uşa cherhanalei apăru o femeie cu faţa rumenă, toată numai zâmbet, inarmată cu două carafe aburite, ridicate in dreptul sânilor. Păhărelele de grog fură inlocuite cu stacane mari, din sticlă groasă, pe care femeia le umplu in grabă.
„In cinstea lui Adrian, maestrul nostru de ceremonii!" toastarăm cu toţii, intr-un glas. După ce vocile se stinseră, acesta, făcând o reverenţă in faţa doamnei Ignes, rosti făcându-ne cu ochiul:
„Eu m-am ocupat doar de buna rânduială a mesei. Cinstea a făcut-o, după cum bănuiţi, doamna Scrumeda. Să ridicăm, dar paharele, in sănătatea ei şi a Lunii..."
Toastarăm gălăgioşi, in timp ce distinsa doamnă, vărsând câteva picături de vin in nisipul murdar, acoperit de solzi de peşte şi mucuri de ţigară, işi şterse cu degetul arătător o lacrimă ce-i supura din ochiul stâng.
„Bietul Alpassino", murmură ea, oftând adânc. Observându-i slăbiciunea de moment, căutarăm să schimbăm vorba, apelând iarăşi la maestrul nostru de ceremonii, care părea şi el, nu ştiu de ce, cuprins de-o stare melancolică.
„Dragă Adrian, i-am spus, ia, zi-ne, de unde ai făcut rost de reţeta asta?"
„Despre ce reţetă vorbiţi?" intrebă el uşor confuz.
„Vorbeam despre peşte...", am zis.
„A, despre somn", făcu el.
„Reţeta e simplă. Arcimboldo combinat cu somn lipovenesc..."
Pescarii tresăriră, agitându-şi bărbile in aer.
„Va să zică aşa", făcu unul. Iar celălalt, scobindu-şi dinţii innegriţi de tutun cu un os de crustaceu, murmură printre mustăţi:
„Ne luaţi cumva peste picior?"
Atmosfera incepea să se tulbure din nou. Doghy imi făcu semn cu cotul: sosise timpul s-o ştergem iar din loc...
Pe drumul de intoarcere (mergeam alene, răscolind cu picioarele goale nisipul ce incepuse să se infierbânte), l-am intrebat, printre altele (dialogul nostru era punctat de lungi momente de tăcere) cum işi câştigă existenţa la Stockholm.
Deşi pictor, Doghy lucra ca asistent comunitar. Serviciul era destul de greu. Avea, de obicei, grijă de bătrâni. In rarele după-amiezi când era liber, picta. Arta insă nu-l mai atrăgea. Cele mai sumbre viziuni păreau nişte desene incropite de copii faţă de realitatea cu care avea de-a face zi de zi sau faţă de abisul pe care-l descoperea in om atunci când era nevoit să stea mai mult timp in preajma lui. Doghy mi-a spus că s-a acomodat destul de greu cu nordul şi că tânjea şi acum după oraşul său natal. Şi totuşi, in ciuda acestui sentiment pe care-l avea faţă de artă, mi-a spus că regreta cel mai mult că, ajungând in Occident, işi neglijase meseria.
„Cerul nesfârşit al oraşului meu natal mă făcea să fiu mult mai visător. Poate că eram mai tânăr, poate că aşa erau vremurile de atunci. Sau poate că dulcele nostru târg te face să te gândeşti mai mult la clipa care trece şi să incerci s-o cântăreşti in palmă, inainte de a-i da drumul să se piardă in neant..."
In nopţile lungi de iarnă il apuca deseori melancolia şi atunci prietenul meu Doghy se apuca să reconstruiască, ghidindu-se după nişte vederi găsite in casă, din bobiţe de orez şi din beţe de chibrit, Biserica Trei Ierarhi şi Turnul Golia, pe care le arunca apoi, ca să-şi inece amarul, in apele reci ale Mării Baltice, dându-le foc. Făcea acest ritual la fiecare ieşire din solstiţiu, când neliniştea era cel mai greu de suportat. Oamenii nordului sunt reci şi singuratici. Inlăuntrul lor insă mocnesc energii nebănuite. Nesfârşitele nopţi de iarnă ii cufundă incetul cu incetul intr-o stare de depresie vecină cu sinuciderea.
In aparenţă, suedezii par extrem de sociabili. Dar asta numai in aparenţă. Când mergi pe stradă şi eşti dezorientat, suedezul vine şi te intreabă:
„Căutaţi ceva? Vă pot ajuta in vreun fel?"
Intrebările sunt adresate, de fapt, propriilor lor ego-uri. Când insă mergi cu trenul şi stai faţă in faţă cu singurul tău vecin de compartiment, poţi să nu scoţi un cuvânt tot drumul. Tăcerea ta nu-l va deranja defel, ba dimpotrivă, la sfârşitul călătoriei, vei simţi că ai câştigat prietenia şi respectul unui necunoscut. Da, suedezii sunt oameni solitari. Spirite active, care-şi trăiesc la modul paroxistic reveriile nocturne...
Primăvara oamenii se strâng unii lângă alţii, asemenea unor furnici sau a unor gândăcei ce se incălzesc la soare. Nu-şi adresează unul altuia nici un cuvânt, primind lumina soarelui ca pe o binecuvântare. Atunci renaşte in ei bucuria de-a trăi.
Doghy se ataşase totuşi de această ţară. Clima era insă umedă şi rece, iar din cauza acestui fapt pictorul suferea de reumatism. De aceea venea in fiecare vară, la inceputul lui iulie, pe ţărmul Mării Negre, unde făcea impachetări cu nămol.
„Trupul trebuie chinuit cu grijă, spunea el, adus in stadiu de placentă. Nămolul călduţ şi lunecos imi aduce aminte de uterul matern... E un travaliu plăcut, atât psihic, cât şi fizic..."
...Il intâlneam, de obicei, pe plajă, la răsăritul soarelui. Dar şi după apusul lui. Fiecare dintre noi avea un mod al său de-a se ruga. Eu imi indeplineam datoria creştinească, scufundându-mă in mare lângă o stâncă năpădite de licheni din Golful Francezului, loc nefast, unde in fiecare vară se ineca câte un străin.
Rosteam Tatăl nostru şi alte scurte rugăciuni, făcându-mi cruce sub apă. Alex Doghy se plimba in cerc pe ţărm, rostind in suedeză o rugăciune stranie, in care apărea des numele lui Crist.
Pârjolit de soare, inalt, slab, cu bărbia tremurândă, mergea intr-un ritm din ce in ce mai trepidant, până in momentul când, ridicându-şi mâinile in văzduh, scotea un ultim strigăt de triumf, aruncându-se in valuri şi inotând până la stânci.
Ritualul acesta se repeta in fiecare dimineaţă. Dacă se intâmpla ca Doghy să petreacă până-n zori de zi, atunci ritualul avea loc la apusul soarelui... Din pricina ritmului sacadat in care era rostită rugăciunea sa, era greu de perceput pentru urechi străine. Nu m-am incumetat, pe tot parcursul acestor veri in care ne-am intâlnit, să-l intreb despre credinţa sa. Pot să vă spun doar că, in timpul rugăciunii, pictorul dădea impresia că nu aude şi nu vede nimic din cele ce se intâmplă in jurul lui. Lumea materială işi pierdea substanţa. Totul, incepând cu stâncile şi oamenii care-l priveau cu nedumerire, avea consistenţa apei sau a aerului.
El insuşi era ca un vârtej ce mişca nisipul şi valurile, ridicându-le, odată cu cuvintele, la cer.
Mărturisesc că eram fascinat de infăţişarea lui: rostindu-şi rugăciunea, trupul lui Doghy suferea o neaşteptată metamorfoză. Muşchii se incordau, imprumutând câte ceva din rigiditatea stabilopozilor de pe promontoriu. Ochii ii ardeau in cap, bărbia ii tremura şi doar fruntea, in contrast cu tot restul corpului, plutea senină când in urmă, când in faţa lui, asemenea unui zmeu confecţionat dintr-o coală de hârtie albă, pe care mâna unui copil alergând o inălţa spre cer. „Coala de hârtie" avea intipărită printre rânduri hiroglife ce semănau cu pescăruşii, dar şi cu ciucurii de spumă pe care valurile ii aruncau pe ţărm. Contemplându-l, il asemănam când cu un prooroc ieşit din grota lui să predice in pustiu, când cu un Don Quijote pornit in căutarea morilor de vânt.
Frânturile de gânduri pe care le ghiceam perindându-se pe fruntea lui le regăseam apoi sub forma versetelor ce se conturau pe valurile mării la câtva timp după căderea intunericului. Sau poate că aceasta era doar o simplă iluzie optică, un fel de fata morgana, intrupată nu in nesfârşitul deşertului, străjuit de dunele de nisip, ci in adâncul mării, acolo unde neliniştea stârnită de intrebările pe care le năştea sufletul meu işi căuta un vremelnic adăpost. Pictorul, pesemne, trăia şi el aceleaşi frământări. Gândurile noastre se intersectau, stârnind vârtejuri de cuvinte in adâncul mării.
Işi făcea rugăciunile dimineaţa, dar se ruga, uneori, şi după apusul soarelui, clădind un fel de cuiburi de nisip sub forma unor rune pe cele treizeci de trepte ce coborau de pe faleză. Din palmele sale nisipul curgea ca dintr-o clepsidră in matriţe nevăzute, reproducând infăţişarea unor litere desprinse dintr-un vechi manuscris.
"Şi meseria de sobar poate fi folositoare spirtului", spunea pe un ton ironic Doghy răsfirându-şi tainic barba.
"Desigur", răspundeam, evitând să-l contrazic.
"Nu crezi?" mă intreba.
"Te cred, ii răspundeam. In ce mă priveşte, respect orice meserie."
"Ai să ai ocazia să te convingi că ceea ce iţi spun nu e o simplă fantezie", imi spuse.
Şi aşa a fost.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
