FOILETON / Simfonie mută (VI). Apocalipsa pe valuri

...Când Soarele scăpătă la orizont, Doghy işi unse trupul cu nisipul presărat pe scări. Mă rugă să fac acelaşi lucru.

Am dat curs poruncii sale. In timp ce ne indreptam spre valuri, am simţit mici furnicături pe piele.

"Nu te alarma, imi spuse, curând vor trece."

Ajungând la stânci, ne-am aruncat in apă şi am inceput să inotăm. In urma noastră rămânea o dâră luminoasă. Firicelele de nisip ce ni se lipiseră pe piele erau fosforescente.

"Sunt licurici de mare", imi spuse Doghy.

Inotam din ce in ce mai repede. Dâra de lumină pe care o lăsam in urmă se lărgea. Am inotat in cerc, rotindu-ne in jurul Luceafărului de seară care strălucea pe cer.                    

Apoi ne-am căţărat inapoi pe stânci.

"Priveşte", mi-a spus Doghy.

Cercurile de lumină unde inotaserăm se lărgeau. Spectacolul mă fascina. Mii şi mii de luminiţe galbene şi verzi se clătinau in apă, apropiindu-se şi indepărtându-se de ţărm.

"Descifrezi ceva?" mă intrebă.

"Citeşte de la dreapta la stânga", imi porunci el.

Nu inţelegeam ce-mi cere. Mi-am adâncit, totuşi, ochii in intuneric şi am citit primul rând. Ţin minte şi acuma paragraful scris in cercuri cu litere gotice care sclipeau clătinându-se in valuri: "După aceste lucruri, şi iată o uşă era deschisă in cer. Glasul celui dintâi pe care-l auzeam ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine mi-a zis: Suie-te aici şi-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să aibă loc după acestea". Iar alături se contura in valuri un alt vârtej de litere (privind imaginea, gândul mă duse la hieroglifele lui Apollinaire): "Numaidecât am fost in duh. Şi iată un scaun de domnie era pus şi pe scaunul de domnie stătea Cineva. Si Cel ce stătea pe el avea infăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era inconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Şi in jurul scaunului de domnie erau douăzeci şi patru de scaune de domnie şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, imbrăcaţi in haine albe, şi pe capete aveau cununi de aur. Si din scaunul de domnie ieşeau fulgere şi tunete. Si in faţa scaunului ardeau şapte făclii de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu..." Ce lucruri trebuiau să se intâmple „după"? După ce? Vedeam ridicându-se cortina de nori a prezentului dincolo de care se inălţa viitorul, pe care-l asemănam cu un vulcan in erupţie, a cărui lavă amestecată cu cenuşă se năpustea inghiţind tot ce intâlnea in cale. Astfel efemera lumea a lui acum intra sub stăpânirea lumii lui atunci... Conturul lucrurilor se topea, materia se prăbuşea in sine, in golul absolut, in care piereau şi din care se năşteau toate fiinţele şi lucrurile, pentru ca apoi să apară intr-un alt timp şi un alt loc... Aceasta era oare viitorul?

 

„E aici intipărită toată cartea Apocalipsei, pe care, de altfel, o cunosc pe dinafară. O poţi citi in valuri…"

„Ce insemnă să fii in Duh?" l-am intrebat pe Doghy.

„Asta inseamnă", strigă el, aruncându-se de pe stânci in mare. I-am văzut pentru o clipă trupul răsucindu-se in valuri, infăşurat in litere ca intr-un giulgiu tainic. Apoi Doghy dispăru in adânc şi ieşi la suprafaţă inscriind in dâra de lumină o intreagă carte. M-am aruncat şi eu, la rândul meu, privind cum las in urma mea o altă dâră luminoasă. Era ca şi cum am fi tras după noi câte un năvod, in care in loc de peşti străluceau litere şi cifre. Am inotat un timp, incurcând „năvoadele" intre ele, iar când ne-am căţărat inapoi pe stânci, aveam trupul plin de alge şi de scoici ce ni se lipiseră pe piele.

„Cele douăzeci şi patru de tronuri de domnie simbolizează, probabil, durata unei zile impărţită pe ore, iar cele şapte făclii de foc, reprezentând cele şapte Duhuri - numărul zilelor săptămânii", am spus.

„Tot ce-i posibil", murmură cu gândurile duse Doghy. 

Intre timp se innoptase de-a binelea. O mulţime de stele clipoceau pe cer, când ieşind, când ascunzându-se in spatele unor scame de nori sinilii. Scrutând nemărginirea ce mi se deschidea in faţa ochilor, căutam să descopăr anumite similitudini intre imaginile dârelor de lumină pe care trupurile noastre in mişcarea lor le lăsaseră pe suprafaţa mării şi mişcarea milioanelor de astre pe Calea Lactee. Nu cumva străluceau şi acolo nişte tainice versete? Ghicindu-mi parcă gândurile, Doghy făcu haz de naivitatea mea.

„Nu trebuie să posezi de jur-imprejur ochi ca făpturile ce inconjoară scaunul de domnie al celui Atotputernic ca să poţi descoperi semnele Apocalipsei. Ele se află inscrise pretutindeni, şi in noi, şi in afara noastră", zise pictorul.

„Mai bine priveşte-ţi cu atenţie liniile din palmă. Sfârşitul e scris in fiecare dintre ele..."

Discuţia mi se păru prea gravă ca s-o continuu.

Mi-am spălat in valuri trupul de ierburile ce mi se agăţaseră de piele, m-am şters cu un prosop aspru şi am tras hanoracul pe mine. Doghy rămăsese cu bustul gol, acoperit pe alocuri de resturi de scoici şi licheni; şi-l zvânta lăsându-şi pieptul in bătaia razelor de lună, care-l luminau ca pe o statuie. Ca să ne incălzim, am tras câte un gât din sticla de pălincă pe care o aveam la indemână, invocând numele fiicelor Albionului.

Ne simţeam amândoi destul de stingheri după conversaţia aceasta pe cât de doctă, pe atât de puerilă. Subiectul ne depăşea pe amândoi in aceeaşi măsură. Din pricina frigului, pielea ni se făcuse ca de găină, acoperindu-se pe alocuri de pete roşii. Simţeam pe braţe şi pe coapse o uşoară mâncărime. Poate că atinsesem in timpul descinderii noastre in mare o meduză sau poate era efectul nămolului sau al licuricilor de mare.

 

Pe neaşteptate incepu să bată vântul. Prima rafală ne izbi in faţă, incâlcindu-ne părul şi bărbile. Vibrând puternic, hanoracele ni se umflară ca nişte pânze de corăbii. Aveam senzaţia că, dacă ne-am fi intins braţele in cruce, ne-am fi putut lua zborul de pe ţărm. Era, desigur, doar o senzaţie. Trupurile ne erau prea grele pentru a dispărea in vânt. Marea deveni şi ea mai agitată. Valurile loveau cu putere stâncile pe care ne-aşezaserăm.

"Intotdeauna se intâmplă astfel, spuse Doghy, continuând să stea la locul lui. Din senin se stârneşte furtuna şi marea inghite in adâncul său fiecare rând..."

Totuşi ceva din urma trecerii noastre mai persista in spuma mării. Distingeam in intunecimea nopţii valurile care se ridicau şi coborau lovindu-se de bărcile salvamarilor. Scrutând intunericul, vedeam cum literele fosforescente se lipeau intre ele, căpătând contururi ciudate. Pe moment, am avut impresia că in tulburarea lor valurile scoteau la suprafaţă scene pictate pe nişte vitralii intunecate...

"E Blake, murmură Doghy, William Blake..."

M-am dezbrăcat repede şi m-am aruncat din nou in valuri, cu gândul să-mi tăvălesc trupul păcătos prin aceste frumuseţi, desprinse dintr-o altă lume... Apa se făcuse neaşteptat de caldă. N-am indrăznit totuşi să mă avânt in larg. Am inotat privind mereu in urma mea, fascinat de dâra de lumină ce se prelungea din corpul meu ca o coadă de cometă. Inotam in cerc, desenând pe suprafaţa mării o roată, inconjurată de spiţe luminoase crescute in afară. Mă scufundam in adânc, cu ochii larg deschişi, inchipuindu-mi trupul ca pe un atom, in jurul căruia se invârteau elementele primordiale. Din mine izvora timpul, desfăşurându-se ca un năvod in spaţiu, strângând inăuntrul lui clipele ce trec. Slobozeam aerul reţinut de plămâni şi urmăream bulele de aer ce se ridicau la suprafaţă, asemenea sferelor dintâi, ce conţineau inăuntrul lor formele tuturor lucrurilor posibile, nu şi greutatea lor. Timpul se amesteca cu spaţiul, dând naştere unei spirale, ce invârtindu-se se pierdea in infinit. Golul se ingemăna cu plinul, transformând secundele in linii, in triunghiuri şi sfere, ce se ridicau la suprafaţa apei, evaporându-se in aer. Expulzând aerul inhalat in plămâni, impregnam apa cu sentimentele şi gândurile mele, cu bucuria şi teama mea de-a fi. In fond ce eram eu? O simplă fiinţă ce respiră. O gură ce inhala aerul de-a afară, reţinându-l câteva clipe in plămâni, pentru a-l expulza inapoi. Odată pătrunse in plămâni, moleculele de aer imi irigau sângele şi creierul. Gândeam in tot răstimpul scurs de la o respiraţie la alta? Eram conştient de existenţa mea? Acum imi ţineam gura inchisă şi vâsleam cu mâinile sub apă, observând atent cu ochii larg deschişi bulele fosforescente de aer stârnite de respiraţia mea ce se ridicau mereu la suprafaţă, marcând astfel drumul pe care-l parcurgea trupul meu cufundat in adânc. Mă simţeam asemenea unei amfibii ce putea să vieţuiască la fel de bine şi in apă, şi pe uscat. Asemenea unui zeu cufundat in adâncul mării a cărui respiraţie năştea constelaţii şi lumi ce se evaporau in hăul cosmic. Când am revenit la ţărm, tot spatele imi era acoperit de licurici de mare.

"Nu se vede nici un desen? l-am intrebat pe Doghy. Pictorul clătină din cap. Nici măcar vreo strofă, vreun verset?"

"Iluzie optică, făcu el. Am impresia că azi am intrecut măsura..."

Intr-adevăr, ne cinstiserăm cam mult, amestecând băuturile. Aveam acum, cum se spune, o imaginaţie destul de debordantă. Mai ţin minte că, la un moment dat, am văzut in mare chipul unui profet cu barba incâlcită in Psalmii lui David. Un chip imens, ce se lăţea mereu, clătinându-se in valuri. Am privit in stânga noastră, de unde răzbătea ritmul unei muzici lente. Pe plajă cărbunii fumegau, aducând spre noi miros de mititei, amestecat cu cel de hamsii prăjite in ulei. Mirosul ne răvăşi stomacurile. Capul mi se invârtea şi eram pătruns de o senzaţie de vomă. Cu greu m-am stăpânit să nu vărs pe faleză. Tâmplele imi zvâcneau, in timp ce cerul gurii mi se făcuse uscat ca iasca. Fruntea imi ardea, acoperindu-se de broboane de sudoare. Am tras o duşcă din sticla pusă la indemână, simţind cum pieptul mi se incălzeşte de o senzaţie plăcută. Faţa mi se crispă, apoi se destinse. Pielea gâtului mi se acoperi de transpiraţie şi imediat am fost cuprins de un sentiment de calm şi uşurare. Am cules de jos un pumn de pietricele şi le-am zornăit in palmă ca pe nişte zaruri. Cu o mişcare dibace, le-am azvârlit in valuri. Doghy stătea impietrit la locul său, fumând o ţigară. Faţa lui exprima linişte şi concentrare. Am desluşit, nu departe de locul unde ne aşezaserăm, şi câteva siluete mişcându-se in intuneric. Masiva umbră a maestrului nostru de ceremonii se lungea până la estrada părăsită. Am dat să-i fac un semn cu mâna, dar Doghy mă opri.

"Lasă-l acolo unde stă. Ceilalţi au nevoie de compania lui. In ce ne priveşte, adăugă el, cred că veselia lui n-ar fi pentru noi de bun augur. In afară de aceasta voiam să-ţi spun şi o poveste..."