Revistele de cultura nu trec prin cea mai fasta perioada a existentei lor. De la aceasta premisa a pornit ideea de a aduna la Mamaia directori sau redactori-sefi ai publicatiilor literare din Romania, Europa, Statele Unite ale Americii si Israel spre a dezbate si, eventual, a gasi solutii de supravietuire pentru acest segment extrem de important al fenomenului cultural. Dezbaterea a fost animata, dar nu a produs surprize si nici polemici mai mari sau mai mici, pentru ca - in privinta statutului, existentei, valorilor si spiritului in care trebuie sa functioneze o revista de cultura - s-a ajuns repede la un consens, pe alocuri cu tremolouri in glas.
Dar solutii exista oare?
Revistele culturale sunt in declin, supravietuind periculos saptamana de saptamana sau luna de luna, dupa ritmul lor de aparitie. Insecuritatea financiara se rasfrange adesea dramatic asupra impactului pe care il mai produc ele in campul vietii literare. Nu sunt bani, nu sunt conditii grafice atragatoare! Nu sunt bani, nu sunt programe coerente pe termen lung sau macar mediu! Nu sunt bani, nu sunt valori pe care sa le atragi in calitate de colaboratori! Nu sunt bani, te multumesti cu putin! Asadar, acele perioade in care revistele dadeau tonul, certificau sau impuneau valori, valorizau creatii si fenomene culturale, se constituiau in barometre de opinie dupa care se ghida majoritatea covarsitoare a celor interesati de cultura s-au cam dus. Cand se ofera exemplul debutului tarziu al lui Arghezi (la 47 de ani), se uita a se mentiona ca el avea o statura impunatoare de poet in urma publicarii in reviste. De asemenea, mult-citata Istorie... calinesciana isi pregatise cu temeinicie ogorul receptarii si-si construise singura orizontul de asteptare in randul cititorilor prin publicarea de fragmente masive si elocvente, cu precadere in Jurnalul literar. In fine, mai aproape de noi, o generatie intreaga (cea saizecista) s-a impus mai intai in revistele romanesti. Ceva mai tarziu - si probabil ca e ultimul exemplu la varf al gloriei revistelor literare -, Mircea Dinescu era descoperit si impus ca mare poet de o revista literara.
In absenta acestui rol - de agent activ al culturii -, ce isi mai poate asuma azi o revista de cultura, in conditiile unui tiraj restrans, unei difuzari deficitare, unui continut eteroclit (uneori) si unor colaboratori voluntari (cel mai adesea)? Ele pot oferi informatia culturala a zonei, a regiunii, a orasului, a locului in care apar si pentru locurile in care ele apar, intretinand in acest fel un climat spiritual-cultural absolut necesar unor colectivitati care nu vor sa se tribalizeze.
Intrebarea insidioasa dintr-un ziar dobrogean - continuta intr-un articol aparut in chiar zilele desfasurarii Forumului - "Unde poate sa apara o revista de cultura?" - este, dincolo de rautatea ei programatica, un nonsens, pentru ca orice colectivitate, oriunde s-ar afla ea pe harta tarii, are o componenta de spiritualitate de care trebuie sa devina constienta si pe care, obligatoriu, trebuie sa si-o cultive. Noi datoram foarte mult numeroaselor reviste culturale care apareau in perioada interbelica in sate, comune, targuri si targusoare. Ele sunt pe de o parte o importanta componenta a istoriei noastre si, pe de alta parte, o textura culturala fara de care nu se pot interpreta faptele retinute de marea istorie culturala a tarii. Apoi, in conditiile in care asistam la o diminuare a importantei "nationalului", a intregului, in favoarea regionalizarii si a partii, ele contribuie la axiologizari pe plan local. "Fiecare zona isi are alt mare poet", spunea, pe buna dreptate, Mircea Ghitulescu. Dar, pentru a nu transforma regionalizarea intr-o enclavizare, este necesar ca revistele culturale sa circule. Aceasta Asociatie (APLER, dar si altele care reunesc revistele culturale) poate inlesni o mai buna circulatie a informatiilor si valorilor mai intai in interiorul ei, in interiorul tarii si in interiorul Europei sau in marginile lumii, dupa cum s-au prefigurat niste contacte la acest Forum. O propunere interesanta a fost aceea de a se gandi, a se proiecta un fel de revista a revistelor culturale (fie pe format electronic, fie pe suportul clasic al hartiei). Sigur, nici celelalte initiative - mai "clasice" -, schimburile de publicatii, reciprocitati de pagini sau numere tematice nu sunt de neglijat. Prin aceste schimburi culturale, prin aflarea unui public catre care sa se orienteze fiecare publicatie, tirajele capata o mai mare importanta decat cea acordata cifrelor. Nu mai e important ca revista apare in 300 sau 500 de exemplare, mult mai important este ca ea sa ajunga in mainile celor care au nevoie de ea. Il citez din nou pe Mircea Ghitulescu: "Cele 500 de exemplare ale revistei Drama ajung in mainile iubitorilor de teatru si asta este cel mai imbucurator lucrur pentru noi". Ajunsi in acest punct al argumentarii noastre, sa introducem in ecuatie necesitatea subventionarii unor asemenea reviste. Este evident ca ele trebuie (si accentuez acest trebuie!) sa fie subventionate. Ce m-a deranjat in discursurile participantilor la Forum a fost insa o anume atitudine de "asistati social" in care s-au pus: statul sa ne dea, pentru ca noi facem cultura. Nu aceasta-i paradigma in care trebuie discutata subventionarea, ci una mai profunda si mai clara: contribuabilii care asigura bugetul din taxe, impozite, accize etc. etc. au nevoie si de cultura, asadar, o parte a banilor lor (pe care statul doar ii gestioneaza!) trebuie sa intoarca la ei sub forma beneficiilor spirituale. Cultura nu costa scump, incultura ne va costa insa enorm (Petre Radu). Asta trebuie sa priceapa, deopotriva, si contribuabilul, si efemerul reprezentant al statului, fie ca este ministru al culturii sau al finantelor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
