Simona Antonescu s-a născut pe 20 ianuarie 1969, la Galaţi, a crescut în localitatea Ţintea, judeţul Prahova şi a fost adoptată de mulţi ani de oraşul Ploieşti. După terminarea Liceului Constantin-Dobrogeanu Gherea (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. În prezent, lucrează la o companie multinaţională. A publicat proză şi fragmente de roman în reviste literare online.
De când s-a deschis, în Piaţa Teatrului, atelierul fotografic al lui Franz Mayer – fotograf al Curţii Regale – chipurile bucureştenilor se reflectă, rând pe rând, în oglinda vitrinei.
Prin lentila aparatului de fotografiat, tânărul artist imortalizează, pe bucaţi de carton, nu doar marea istorie, ci şi sute de istorii personale, în spatele cărora timpul curge implacabil. Simona Antonescu are darul de a citi poveştile din privirile rămase vii ale personajelor încremenite prin miracolul fotografiei şi de a reconstitui lumea românească a sfârşitului de secol al XIX-lea. Şi în felul acesta se poate scrie istoria primului deceniu al României independente, de la trecerea victorioasă pe sub Arcul de Triumf, în frunte cu regele Carol I şi până la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889.
Fotograful Curţii Regale împlineşte visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.
„Fotografiile îmi vorbesc. Am descoperit, într-un octombrie blând, ce îndemna la visare, câteva fotografii cu grai, alături de două fraze despre autorul lor, un artist fotograf din alt veac. Personajele surprinse de ochiul magic mă priveau cu speranţă. Privirile lor, apăsate de taine nemărturisite ori însufleţite de bucurii neîmpărtăşite, m-au scufundat într-o lume deopotrivă strălucitoare şi prăfuită. Rând pe rând, vieţile lor s-au aşternut singure pe hârtie. Pe măsură ce se eliberau de povara cuvintelor, privirile din fotografii se îmblânzeau.
Adevărul cuprins în această carte depinde de fiecare cititor în parte. Fiecare dintre dumneavoastră va decide unde se termină istoria şi unde începe ficţiunea.” – Simona Antonescu
*
* *
În foşnet discret de taftale scumpe, oaspeţii marelui concert de inaugurare începură să-şi facă apariţia. Alămurile îşi dregeau glasul în surdină, undeva în stânga lui Fărâmiţă. Chiar în faţa lui, un violoncel încercă un fragment scurt. Deasupra fiecărei familii de instrumente coborau, din tavanul înalt, câte trei candelabre.
De curând apăruse şi în Bucureşti această nouă invenţie adusă de prin străini, electricitatea cu care domnul primar hotărâse să fie luminate străzile oraşului. Fărâmiţă văzuse felinarele în care nu ardea nicio feştilă şi se minunase de ele, dar niciodată nu îşi imaginase că ar fi posibil să fie adunate atât de multe laolaltă. Holul de Onoare al Pavilionului Central avea dimensiunile unei săli de palat, şi cu toate acestea nu rămăsese niciun ungher ascuns vederii de umbrele nopţii.
Un orologiu de la cel dintâi rând de balcoane prinse a bate rar ora. Sala plină se liniştea cu fiecare nouă bătaie. Vocile coborau una câte una în şoapte ce se stingeau apoi uşor. Domnul dirijor trecu câte o privire prin ochii fiecărui instrumentist în parte, aducându-i sub ascultare. O ultimă violă îşi acordă o strună, apoi totul se cufundă în linişte.
Domnul dirijor lovi de trei ori scurt pupitrul din faţa sa cu bagheta, apoi cele dintâi acorduri invadară holul boltit. Orchestrele intonau Imnul expoziţiei.
De la cel dintâi rând de balcoane, sub orologiul care tocmai anunţase orele nouă, Preşedintele Franţei asculta din mijlocul suitei de miniştri a domniei sale. Adunase Europa, Asia şi ţările Lumii Noi la un spectacol ce avea să dureze şase luni şi pe care îl dorea cel mai însemnat de până atunci.
Din locul său menit în mijlocul viorilor întâi ale orchestrei, Fărâmiţă cânta, cu ochii închişi şi urechea plecată pe vioară. Când luminile se stinseră ca la un semn şi sala întreagă rămase în întuneric, nu pricepu în prima clipă ce se întâmplase.
Mai sensibile, doamnele din sală scăpară un suspin de surpriză din decolteurile împodobite cu coliere care nu vedeau lumina zilei decât o dată într-un an. Domnii îşi ridicară toţi ca la un semn privirile către zecile de candelabre, căutând obârşia problemei.
Apoi se aşternu liniştea.
Se lăsase noaptea: în sala de concert şi în grădinile de afară deopotrivă. Lipsiţi de notele din partituri, instrumentiştii tăcură ca la comanda unui alt dirijor, mai înalt.
Fărâmiţă, născut în greutăţi şi crescut de ele, arvunit muncii de mamă-sa Zambila pe când era numai de-o şchioapă, nici nu tresări. Cântă mai departe cum învăţase cu câteva ore înainte. Glasul limpede al viorii domnului Stradivari din Cremona răsuna până sus, în bolta pavilionului, de unde se întorcea înapoi la domnii lumii ridicaţi întrebător în picioare şi la doamnele împodobite cu aur şi diamante.
Freamătul de întrebări ce pornise dintr-un colţ al sălii se potoli ca prin farmec, sub sunetul tot mai hotărât al imnului ieşit dintr-o singură vioară. Nevăzut de nimeni în sala cuprinsă de întuneric, Fărâmiţă se ridicase în picioare şi cânta.
Urechea lui nu avea nevoie de note muzicale. Ochii lui nu se sprijiniseră niciodată pe partituri. Când isprăvi cel dintâi cântec îşi îndreptă capul, îşi potrivi scripca sub bărbie, cercetă scurt cu arcuşul strunele şi-l porni pe cel de-al doilea. Sala încremenise într-o respiraţie reţinută la jumătate, pendulând între întrebări mute „ce s-a întâmplat? s-a stricat electricitatea? asta a fost tot?” şi vraja din glasul unei viori singuratice.
Cele dintâi lămpi cu gaz apărură sus, în balconul domnului Preşedinte al Franţei. Doi aghiotanţi tineri ca primăvara de afară le purtau cu mândrie în mâini, ridicate deasupra capului, pentru ca lumina să se răspândească.
În vreme ce ultimele acorduri ale viorii lui Fărâmiţă înălţau inimile francezilor din sală pe aripile libertăţii slăvite de imnul lor, printre scaunele oaspeţilor începură a înainta către scena improvizată slujbaşi cu lămpi aprinse în mâini. Veneau ca pârâiaşele către râul aflat în vale. Se apropiau de sursa cântecelor fără partitură, făcând ochii tuturor să aştepte cu nerăbdare lămurirea misterului.
Cel de-al doilea cântec se isprăvi înainte ca vreo lampă să ajungă la ţinta sa. Sala se cufundă pentru încă o clipă în tăcere. Apoi, slujbaşii cu lămpi înconjurară orchestrele, ridicând lumina deasupra capetelor. În mijlocul viorilor întâi, ridicat în picioare şi asudat pe la tâmple, în cămaşa lui albă de in ţesut în casă, Fărâmiţă arătă sălii doi ochi aprinşi.
Aflându-şi în sfârşit eroul şi încântată de apariţia stranie a bărbatului îmbrăcat în alb în mijlocul orchestrei în fracuri, sala izbucni în aplauze.
Peste tot în jurul său, instrumentiştii îşi loveau cutiile viorilor şi violoncelelor cu arcuşurile. Sfiindu-se de atenţia căpătată dintr-odată, Fărâmiţă ridică scripca şi o întinse către sală, măturând scaunele cu privirea în căutarea reginei sale, ca să-i închine omagiul pe care tocmai îl primea.
O descoperi pe Majestatea Sa Elisabeta într-unul din balcoane, şi privirea lui căzu ca secerată sub a domniei sale. Îşi plecă fruntea peste scripca ridicată a închinare şi nu cuteză să o mai înalţe. Înţelegea doar, repezind priviri cercetătoare pe sub sprâncenele stufoase, că sala îşi mutase acum aplauzele către Majestatea Sa, şi inima i se umplea de păcătoasă mulţumire de sine.
Când candelabrele îşi reveniră şi sala se află din nou scăldată în lumină, la fel de brusc ca şi atunci când se scufundase în întuneric, aplauzele se însufleţiră iarăşi.
Cea dintâi pană de curent l-a scos în lumină pe lăutarul Fărâmiţă din mahalaua Aga Niţă, între viile domneşti, separând harul dăruit de harul şcolit.
În 1889, România a participat la Salonul de la Paris cu 736 de concurenţi, care au obţinut 271 de premii: 2 Mari Premii, 26 de Medalii de Aur, 63 de Medalii de Argint, 73 de Medalii de Bronz şi 107 Menţiuni de Onoare.
Delegaţia română a fost condusă de prinţul George Bibescu, Comisarul General al Principatelor Române pentru această expoziţie. Guvernul a alocat un buget de 200.000 lei şi dreptul de a organiza o loterie cu un capital de 300.000 lei.
Organizatorii Expoziţiei de la Paris au pus la dispoziţia României un spaţiu de 1.146 m².
Beneficiul net adus de România a fost de 62.000 lei.
Printre premiile obţinute se numără:
MARELE PREMIU: Podgoria Cotnari, pentru calitatea vinurilor prezentate;
Iosif Ivanovici, compozitor, pentru Marşul care a reprezenta Expoziţia
MEDALII DE AUR: Casa Capşa, pentru calitatea produselor de cofetărie; Constantin Istrati, pentru descoperirea franceinelor, coloranţi organici; Restaurantul Iordache, al cărui patron a inventat micii tradiţional;, pentru produse: Ia cusută de doamna Paraschiva Topârceanu, mama poetului; Apele minerale de la Slănic Moldova, comparate cu cele de la Karlovy Vary sau Vichy; Societatea Morilor cu Aburi Botoşani; Gavriil Musicescu, compozitor, pentru Culegerea 12 Melodii Naţionale
MEDALII DE ARGINT: Fabrica de Var Hidraulic Azuga, pentru calitatea produselor; Ştefan Ionescu Vaibudea, pentru sculptura „Învingătorul”
Din volumul cu acelaşi titlu, pregătit de Editura Cartea românească. Volumul a obţinut premiul pentru debut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
