Oricum, singura consolare pe care ti-o aduce aceasta periculoasa anamneza cu pretentii curative consta in aceea ca, desi nu te vindeca pe deplin, cuvantul are capacitatea de a te indeparta, macar putin, de la actiune. Dar acest joc cu focul are toate sansele sa produca si un efect pervers, absolut nescontat: dupa cum placerea, prin bizare substitutii si transferuri fantasmatice, se poate satisface exclusiv in imaginatie, tot astfel, gandindu-te intruna doar la fumat, ajungi sa te multumesti cu atat si uiti sa mai pui tigara in gura. In plus, se intampla uneori, in cazurile cu adevarat speciale, ca amintirea viciului devine autosuficienta, anuland treptat orice fel de intentie recidivista. Prin urmare, nu e nevoie intotdeauna sa treci imediat la fapta. E aici o intreaga filozofie a contemplatiei, pe care au experimentat-o numerosi artisti si scriitori celebri.
Sa dau acum un exemplu concret, din viata asa-zis "reala". Unul dintre profesorii de prestigiu ai universitatii iesene, actualmente pensionar, mi-a marturisit odata ca cea mai fertila trauma din existenta domniei sale s-a produs in momentul fatal al renuntarii la tigara: din acea clipa a inceput infernul, lupta necontenita cu ispita, cu diavolul, care a declansat insa si o serie de obscure resorturi creatoare, prin convertirea spectaculoasa a energiilor negative si a celorlalte reziduuri afective. Cu cartile pe masa, l-am crezut pe cuvant, n-am avut de ales. Dar, dupa ce i-am urmat pilda, m-am convins ca nu e suficient sa te lasi de fumat ca sa ajungi savant. Ori scriitor.
Oricum, daca va ganditi putin la posibilele raporturi dintre fumat si literatura, veti observa, fara prea mari eforturi cognitive, diferentele uneori frapante de viziune si stil dintre scriitorii care adora tutunul si ceilalti, iconoclastii, mefientii. Pacatosul narav prinde radacini, zice-se, pe solul timiditatii si al unui soi de oboseala, de torpoare a simturilor care favorizeaza reflectia si indeamna la contemplatie. Sau la lene. Spiritele eficiente, ordonate, care cronometreaza fiecare secunda din spaima de a nu irosi timpul creatiei, nu pot intelege dependenta paguboasa fata de asemenea drog pedestru. Pe de o parte, anihilarea instinctului de conservare, visarea, cultivarea imaginatiei si a celorlalte placeri vinovate. Pe de alta, un soi de ipohondrie ivita pe solul psihologiei succesului, care pretinde educarea vointei in vederea maximei productivitati, in linia eticii datoriei, atribuita de un sociolog celebru protestantismului, mentalitatii burgheze.
A trai existenta ipotetic, ca pura virtualitate, este o optiune caracteristica celor deprinsi a trage din tigara si a privi lumea de undeva, din afara, ca spectacol. Dintre personajele literare cele mai interesante din categoria aceasta imi vin in minte pe moment Moromete, taranul obisnuit "sa bea la tutun" si sa stea de vorba cu oamenii, sau Emil Codrescu, intelectualul cu vointa paralizata de prea multa disociatie si care concepe iubirea ca joc al imaginatiei, din dispret pentru trivialitatea amorului natural. Pledoaria cea mai convingatoare in favoarea fumatului am gasit-o insa in opera lui Robert Musil, indeosebi in celebrul sau roman Omul fara insusiri. Printre altele, prozatorul austriac insista acolo asupra eseului ca forma nu doar de literatura si de gandire, cat de existenta. Bun, dar ce legatura sa fie oare intre eseu si fumat?
Se stie ca eseul nu are reguli, avand o structura deschisa si mobila, asistematica, si mizand pe jocul liber de idei. Pentru Ulrich, eroul romanului musilian, "a trai viata la modul eseistic" nu inseamna altceva decat a o trai complet, ca o suma de incercari, in toate ipostazele ei posibile, de unde si depasirea cercului stramt al eului, determinat biografic, spre un orizont transpersonal, al fiintei umane generice, asadar "fara insusiri", fara limitari individuale. E limpede, cred, in ce directie bat: omul "fara insusiri", disponibil, deschis tuturor experientelor, e tocmai omul care fumeaza, uitand de sine si gasind calea cunoasterii esentiale, de dincolo de simturi. "Traiesc ca sa fumez", spune intr-un loc din paginile sale de confesiune Musil, concentrand in cateva vorbe conceptia sa de viata si viziunea artistica apasat reflexiva.
Unui alt personaj celebru, Hans Castorp, protagonistul din Muntele vrajit, minunatele tigari Maria Mancini ii procura una dintre cele mai mari bucurii ale vietii. Dar Castorp este un burghez pe care abia asceza il determina sa gandeasca. Fumatul nu mai joaca aici rolul de catalizator al reflectiei, devenind in schimb un soi de analgezic menit sa adoarma constiinta. Iata ca am ajuns sa vorbesc mai mult despre personaje decat despre scriitorii care le-au imaginat. Si despre cateva tipuri de fumatori, dintre care nu toate au dreptul la existenta. Mai iese cateodata si fum fara foc. Tot asa cum flacara se poate mistui, uneori, intr-o combustie pura.
Fumez, deci exist? Ramane de vazut...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
