Episodul 3. Preotul
Jucatorii profesionisti de poker au crize de inspiratie, ca si scriitorii. Primii merg sa joace cu amatori in speranta ca se vor regasi. Ceilalti recitesc ce scriau cand aveau inspiratie. In speranta ca o vor regasi. Noi mergem la catedrala. Eleganta si goala de continut, populata de oameni terifiati, catedrala ne justifica. Privind chipurile care se roga, chipurile, te simti util. Dar putin. Ce pot doi de mine? Mortii sunt atatia. Si indiferent ce au facut cu viata si vlaga lor, toti par sa merite o pozitie mai demna. Preotul care servea aici pana anul trecut a murit cu noi. A fost maximumul imaginabil. Pastorul pastorit era insa un om extrordinar. Tragic, dar admirabil intr-un fel. A dus, dupa standardele oamenilor, o viata de sfant. Iar gestul lui final nu cred ca l-a prabusit din ochii lui Dumnezeu. Si Iisus s-a indoit. Pentru parintele infricosat noi eram arhanghelii Mihai si Gavril. Si dupa o viata intreaga in care asteptase de la Dumnezeu un semn pentru toate infranarile, acum era convins ca noi suntem acela. Poate ca eram. Unul buretele cu otet si celalalt varful de sulita.
Ati evitat Biblia? Oricare ar fi argumentul, e o prostie. Cele doua testamente sunt ca muzica clasica. O-bli-ga-to-rii!
Catedrala se umple. Ca o arca. Care nu cauta pamantul, ci cerul. Toti spera sa naufragieze in vacanta de pe ceea lume. Doamne, cata tristete. Privesc peste umar si parca-l vad pe diavol. Si nu stiu daca vrea sa ma impiedice sau sa ma incurajeze. Sa fac ceea ce fac. Sa scriu despre ceea ce fac. Are ochii adanci si un zambet increzut. Asta l-a trimis jos, glumesc eu. Frica ma paralizeaza. Suntem doi neaveniti care s-au cocotat pe scena operei. Facem figuratie si mic trafic de frontiera. Si am canta penibil daca am avea loc in libret. Diavolul zambeste triumfator, intinde mana spre noi si striga:
- Faceti galagieeeeeeee!!!!!.............. Amutesc. Daca linistea ar avea un superlativ absolut, atunci cam asa ar "suna". Toata lumea se intoarce spre noi, vad prin noi, stiu cine suntem, mastile toate au cazut. Toti alearga ca la un semn spre noi ca spre doua barci de salvare. Inteleg dintr-o privire ca ne vom scufunda in cateva secunde si trag aer in piept ca sa rezist cateva secunde in plus. Suntem galbene. Totul in jur e negru, chiar si varfurile valurilor despre care inveti ca sunt, traditional, albe. Nu avem unde sa ne ascundem, iar ei sunt multi. O padure de maini. Caracatita cu o mie de brate, multimea ne umple, apoi ne da pe-afara, ne sufoca, ne ineaca. Murim impreuna, intr-o fericire generala. Diavolul rade. De sub apa de turba chipul lui se vede altfel. Mereu altfel. Acum parca sunt chiar eu. In secunda urmatoare esti tu.
Nu-i chiar o viziune religioasa, dar e o viziune. Ceva ce preotul cel nou nu a avut niciodata. In care nu crede. Si care l-ar face sa ia o aspirina. De care a mai avut si in care crede. In fata acestor oameni care au nevoie de ajutor el comite un spectacol de opereta. In care isi etaleaza calitatile vocale. Ca un star. Care nu stie de fapt sa faca nimic.
Nu putem sa ne lasam de meserie. Si daca lumea s-ar indrepta, tot nu ne-am lasa. Suntem niste mercenari mai onesti decat popa care sfinteste apartamente contracronometru. Daca s-ar putea, ar figura in Cartea Recordurilor pentru numarul maxim imaginabil de scari de bloc "facute" intr-un sfert de ora. Are o masina de viteza pe care i-o spala enoriasele. Pentru un loc in rai. Izbucnesc in ras imaginandu-mi spovedanii "drive in". Sau pe Sfantul Petru la poarta raiului deschizand portierele nou-venitilor, preluand cheile (cu asta e obisnuit) si parcand vehiculele. In parcarea subterana.
Orice urma de supranatural paraseste templul. Nu mai e nici dracu'. Si in lumina dezbracata de culori, biserica, neincalzita de respiratia lui Dumnezeu, pare un butic de cartier. De unde poti cumpara icoane la metru, odorizante cu chipul Mantuitorului si matanii insirate in China.
Se spune ca in lume abunda doua specii de homo-sapiens: una care se crede pacatoasa, desi nu prea greseste. Si cealalta, desavarsita dupa propria opinie, din cauza careia ne merge tuturor prost. Preotul ingrijit de noi facea parte din prima categorie. Preotul care serveste (?!) acum, din a doua. Si singurul motiv pentru care nu fuge cu banii enoriasilor e ca a realizat ca e mult mai rentabil sa ramana. Banii continua sa vina impinsi de la spate de tot felul de vise. Cupiditatea lui e gura hulpava de canalizare, iar micile deznadejdi ale pastoritilor sunt picurii de ploaie care formeaza torente viguroase de lichiditati. Care dispar ca si cum nici n-ar fi fost.
Romania nu este nici prima si nici ultima tara in care clerul, oricum s-ar numi el, a colaborat cu organizatii fata de care si un laic s-ar rusina. Iar preotul cel batran nu a facut exceptie. Dar el nu regreta informarile facute dupa ani de canal si puscarie. Despre canal obisnuia sa spuna: "Infricosata lucrare!"; iar despre informari - pure inventii - ca-i justificau in ochii statului libertatea. Ne-a convins ca nu facea rau nimanui si ca descria comunitatea enoriasilor sai ca pe un stol de zanateci fara Dumnezeu, care nu prea dadeau pe la biserica. Prefacandu-se ca nu intelege in ce fel vede securitatea culorile, el blama in informari toate acele atitudini care te faceau de fapt apt pentru un loc in PCR.
Odaia lui, foarte austera, avea doar doua excentricitati: o colectie de carti si una de filme. Printre carti, unele chiar foarte laice. Printre filme, Calauza lui Andrei Tarkovski si Necrutatorul lui Clint. Doar in aparenta in contrast. Aceasta adevarata "chilie" nu permitea obisnuitele noastre puneri in scena. Nu exista nici macar o cada, considerata de prelat un confort inutil. Cu greu am inghesuit un defibrilator (clientul trebuie tinut in viata pana decide el sa moara) si un frigider doldora cu medicamente pentru care trebuie sa stai la coada decenii. Aveam si sange, 0 negativ. Aveam si analgezice pe care scria cu litere de o schioapa in engleza si franceza: esantion! Interzisa vanzarea. Dar ceea ce ni se cerea cel mai adesea era doar compania.
Uneori stateam in jurul mesei de brad negeluit: Mihai si Gavril de o parte si preotul de cealalta si ii puneam intrebari in tir incrucisat. Ca si cum l-am fi pregatit pentru Judecata de Apoi. De fapt, se amuza amintindu-si de tineretea pierduta in inchisoare asa cum altii se amuza de o dragoste neimpartasita, la adapostul oferit de trecerea anilor. Explica gesticuland cu destula greutate, incomodat de firele pe care i le pusesem noi ca sa-i monitorizam functiile vitale si de firele invizibile, de papusa inversa, prin care papusarul il ademenea spre pamant. Desi el cerea din partea noastra un soi de duritate, o lasam mai moale cu intrebarile cand ritmul cardiac trecea de o suta. O valoare care pentru orice sanatos nu inseamna nimic, in cazul nostru reprezenta un avertisment. Ca l-am putea ucide cu reconstituirea. Jucam un joc trist. Dar il jucam cu din ce in ce mai mult umor. "Inculpatul" chiar spunea uneori ca daca le-ar fi raspuns si anchetatorilor reali la fel, ar fi scapat si de puscarie si de canal. Trimis direct in fata plutonului de executie.
Remarcabil la acest om era ca nu predica, nu judeca, se ferea chiar si sa ironizeze. Ajuns pe acea portiune din drum de unde e usor sa-i vezi capatul, preotul nu mai credea nici ca Dumnezeu are nevoie de o voce de om spre a se face inteles, nici ca el este ea. Pur si simplu, in vreme ce noi aveam impresia ca putem face diferenta in fata mortii, el, mai intelept, aflat dincolo de valul ultimei iluzii, prefera sa nu bata nici o toba. Contempla linistit cascada care se apropia, fara sa agite inestetic pagaia rupta.
Ne vedeam calauze la o granita unde nimeni nu vrea sa treaca pe la vama. Noi, bisnitarii care puteau obtine un loc in fata, langa scaunul Domnului. Noi, haiducii ultimilor arginti, care luau bani de la cei care chiar nu mai aveau ce face cu ei, spre a le oferi scutiri despre care se stie ca nu se pot obtine cu bani. Ce eram noi, daca nu semizei?? Acest preot, un om al lui Dumnezeu, ajuns la mana unor atei, demonstra fara putinta de tagada ca metoda noastra era mai buna. Si noi nu interziceam nici masturbarea, nici preacurvia, nici furtul. Ofeream iertarea de biciul agoniei, excursii tematice acolo unde mai era posibil si auditii de discuri la alegere, inclusiv pentru momentul trecerii asistate in nefiinta. In loc sa mori strangand in pumn un cearsaf murdar intr-un spital supraaglomerat, insotit de un cor de bormasini care renovau alt etaj, noi ofeream o sansa unica sa te infatisezi la judecata de apoi oarecum peste rand. Fredonand o melodie de inima albastra. Ce indulgente asemanatoare a vandut vreodata biserica? Nici beatificarea si nici transformarea trupului in moaste nu egaleaza un pas demn peste hotarul de intuneric pe care mai toti il trec zdrobiti. Tarandu-se. Superbiei noastre el a raspuns o singura data, simplu, fara sa se disculpe: Da, auzisem de Iov. Una dintre cartile din care s-a adunat Vechiul Testament. Se pare ca Dumnezeu nu considerase nici puscaria si nici munca lui la canal teste suficiente. Sau poate cei 10 ani (caz cu totul exceptional) in care s-a luptat cu cancerul trebuiau priviti ca un hatar. El era totusi un biet om, caruia mai mult de 3.600 de nopti cumplite i se pareau prea mult. Scuza lui s-ar putea sa nu induioseze femeile. Desi pe ele le sperie travalii de doar o zi. Si nici barbatii care suspina cand li se face un masaj s-ar putea sa nu aprobe folosirea noastra de catre un om aflat dincolo de orice definitie cunoscuta a terorii. Bogatul nu crede saracului. Satulul - flamandului. Si, absolut firesc, omul in putere - celui aflat in anticamera mortii. Nu exista tortura mai infricosata ca asta. De vreme ce orice om care te tortureaza poate sa se razgandeasca imediat ce primeste un raspuns; relevarea unui secret te poate aduce inapoi din iad. Pe cand tortura dinaintea mortii nu pare sa aiba niciun inteles. Si cand ea dureaza atat de mult, nu pare, probabil, sa aiba nici sfarsit.
I-am regizat moartea cu multa dibacie. Pentru ca sinucigasii, oricat de merituosi in viata lor, sunt ca si excomunicati dincolo de moarte de o biserica staruitoare in a promova o mila pe care nu o practica. Acest om nu s-a sinucis. In alte conditii am fi spus ca a vrut doar sa se grabeasca putin. Dar asa, dupa un deceniu de mizerii, credem doar ca a cerut ceva ce i se cuvenea. Un accident de masina, precedat de o injectie.
Enoriasii l-au plans. Confratii l-au incredintat ultimei taine. Iar noi? Noi ce? Da, e adevarat, acum intram in biserici. Cautandu-l nu pe Dumnezeu, ci un om. In care sa crezi.
Putin obositi de slujba-playback a epigonului, iesind din catedrala, ne gandeam ca le-am vazut pe toate. Nimic nu ne pregatise totusi pentru ce urma si cheia de bolta nu avea sa ramana preotul. Ci tarfa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
