Nici beletristica pura, desi germenele fictionalului este mereu prezent in subtext, dar nici scriere istorica propriu-zisa, desi este o relatare la persoana intai a unui om care a participat la faurirea istoriei, "Generalul Revolutiei cu piciorul in ghips" este o carte a carei incadrare intr-un gen literar se lasa greu descifrata. Subtitlul este, probabil, cea mai buna definire a acestei carti care, in esenta, reprezinta o marturie autobiografica, realizata sub forma unui amplu dialog intre scriitorul Dinu Sararu (autor si al unei "posibile prefete la un posibil roman") si generalul de armata Victor Atanasie Stanculescu, unul dintre personajele-cheie ale evenimentelor din decembrie 1989, martor ocular si, in plus, protagonist, adeseori controversat si contestat, al unor episoade de semnificatie majora pentru istoria sangeroasa a Revolutiei Romane. Cele trei capitole principale care constituie corpul "interviului" - "Fascinanta biografie ascunsa, sau dubla biografie", "Am rezolvat toate problemele conform programului stabilit la Bucuresti", "Am vrut sa-i scap de multime, dar am vrut sa scap si multimea de ei" - incearca sa schiteze viata, personalitatea si cariera generalului pana in 1989 si se opresc insistent asupra a doua momente esentiale din biografia personajului: participarea la Revolutia de la Timisoara (cu consecintele a ceea ce s-a numit Procesul Timisoara) si evenimentele din Bucuresti dintre 21 si 25 decembrie 1989.
Paginile cele mai captivante sunt, fara indoiala, descrierea fugii Ceausestilor de pe acoperisul fostului Comitet Central si, mai ales, descrierea "procesului" intentat dictatorului si a executiei de la Targoviste (la care generalul a participat in persoana).
Cartea mai cuprinde o serie de portrete facute unor personalitati politice de prim rang de la inceputul deceniului trecut (intre care amplul portret facut lui Ion Iliescu), precum si cateva documente care vin sa certifice autenticitatea unei marturii (de exemplu, recursul in anulare la Procesul Timisoara). Cartea se vrea o marturie sincera, fara emfaza ("Numai mortii sunt eroi! Eu n-am vrut sa mor si de aia nu sunt erou! Retineti!" - spune undeva generalul) si cu valoare definitiva (de altfel, la intrebarea lui Dinu Sararu daca acest interviu are valoare de testament si daca mai poate adauga ceva, generalul Stanculescu raspunde scurt si cutremurator: "Cenusa").
Fascinanta biografie ascunsa, sau dubla biografie
Dinu Sararu: Sa incepem, domnule general, cu biografia. Nimeni, sau aproape nimeni pana azi, nu cunoaste adevarul cu privire la universul familiei generalului Victor Atanasie Stanculescu, inscris, la inceput, in controalele armatei ca fiind recrutat din randurile brigadierilor fruntasi ai celebrului santier al tineretului comunist de la Bumbesti-Livezeni!
Victor Stanculescu: O sa caut sa fac un arbore genealogic nu prea stufos! Si ma refer nu numai la cat va fi de stufos, dar cat de inalte ramurile, pentru ca nu m-am apucat niciodata sa-mi caut mult, in urma, originea! Ce pot sa va spun? Deci, bunicul - Filip Stanculescu, profesor de arte si meserii la scoala din Turnu Severin; doi baieti: Constantin si Ion Stanculescu. De la inceputurile aviatiei romanesti, de prin o mie noua sute douazeci si ceva, amandoi aviatori. Cei doi baieti s-au despartit in aviatie prin specializare: tatal meu, Constantin Stanculescu, a fost la aviatia clasica, iar fratele lui, Ionel Stanculescu, o sa-l pomenesc si mai tarziu, ajunge la hidroaviatie la Mamaia.
DS: Ofiteri?
VS: Amandoi ofiteri!
DS: Mai exista vreun ofiter in arborele dumneavoastra genealogic, pe linie materna?
VS: Si pe linie materna. Bunicul mamei, dinspre mama, colonel in armata imperiala tarista, iar bunicul meu matern, general... Dar sa ne intoarcem la ofiterii Stanculescu. Deci, Constantin Stanculescu, ofiter de aviatie la Tecuci, s-a intalnit cu mama mea - o sa revin eu -, provenita de la Iasi. Mama mea, Aurora Martac, al carei tata era Martac Ion, din Uliesti-Dambovita; erau patru frati, doi baieti si doua fete, din care bunicul, deci tatal mamei mele, a avut sansa sa intre la scoala militara si a ajuns, pana in final, ca sa nu lungim vorba, in 1928, cand m-am nascut eu, general in armata romana, ca sef al Intendentei. Totul este descris intr-o rememorare a Intendentei Romane, intr-o carte editata de Ministerul Apararii Nationale. Ceilalti, o sa ma opresc si la ei - un frate al bunicului era inspector al Casei Autonome pentru Tutun si controla mai multe comune si, chivernisind averea celor patru frati, a adunat 60 de hectare in anul '32 si casa lui era "casa de la tara", unde imi aduc aminte ca imi faceam in copilarie, adesea, vacanta de vara.
Ma opresc putin aicea, pentru ca trebuie sa desfac ramura. Fratele bunicului - Ionel - avea doi baieti: unul, Aurel Martac, celalalt, Victor Martac. Aurel Martac era un talentat desenator. Imi aduc aminte din copilarie: facea cate-o hartie de nu stiu cati bani, nu mai tin minte, se ducea cu ea la primul targ si cumpara. Mai tarziu, dupa '46, a deschis in Piata Sfantul Gheorghe din Bucuresti un atelier de pancarte si de ce se mai folosea pe la demonstratii. Acest Aurel Martac a concurat, in 1951 sau 1952, la primul concurs pentru stema Republicii Populare Romane! Si a castigat! Aceea cu copacii si cu sonda! Tin minte ca a castigat de multe ori si si-a cumparat casa la Bucuresti si casa la tara! Casa la tara, langa Targu Jiu, si masina! A fost ca un premiu de stat premiul pentru stema! Deci, iata cum, dintr-o ramura a familiei mele dinspre mama, a aparut stema Romaniei... Celalalt, Victor, comisar de politie - si pana in, si dupa '45! Fiind comisar de politie in Bucuresti, probabil ca a mai arestat oameni nedoriti a fi arestati si a fost arestat la randul lui, in '47-'48, si condamnat la vreo zece ani inchisoare pentru ca a actionat impotriva comunistilor. De aia a luat 10 ani! Ma duc mai departe la generalul Martac. Generalul Martac, in '28 sef al Intendentei Romane, in '30 sau '31 s-a pensionat, in mod normal si natural. De ce ma opresc putin la el? Pentru ca, venind, vara, de la Brasov la Bucuresti, ma duceam la bunicul Ionel care avea o colectie teribil de mare de ziare, in pod, printre care si colectiile revistei Furnica si ale ziarului Universul. Furnica era o revista de umor reusita, foarte reusita, unde scriau marii scriitori ai vremii, iar din Universul, neavand chiar multa experienta de citit, eram inca mic, citeam intamplari din Capitala. Intr-o zi ma vede bunicul, generalul, ca citesc ziarul Universul cu intamplari din Capitala si zice: "Da' mai lasa-le tata dracu', nu mai citi de-astea!". "Pai nu citesc de-alea interzise, ci citesc ceva de politica!". "Ma, zice el atunci, cat traiesti, sa te feresti de politica, fiindca politica asta este o mare curva!". Zic: "Sarut mana!". "Dar s-o tii minte!" - si am ramas cu chestia asta; destul de interesanta aprecierea asupra politicii, era 1936, deci eram in primele clase primare.
Am plecat din Oltenia, deci din Turnu Severin, si ma duc acum in Moldova! Bunicul mamei a venit in Principatul Roman in 1877, in timpul Razboiului de Independenta, cu armata rusa, si s-a casatorit cu strabunica mea. El se chema Maximoff. In 1877, era colonel in armata tarista, decorat cu decoratii mari, nu mai stiu care, in orice caz tin minte de la mama ca in Razboiul de Independenta a primit de la tar "Crucea Sfantul Gheorghe", iar de la regele Carol ordinul "Steaua Romaniei". A avut o fata - Eugenia Maximoff -, bunica mea, care a avut doua fete: Anisoara si Aurora. Bunica mea a avut aceste doua fete prin casatoria cu cine? Cu generalul Martac! Deci o linie militara din estul indepartat din Rusia tarista si o linie nationala. Ma opresc putin aici la Maximoff! Maximoff, in 1905, a fost in razboiul ruso-japonez si a murit la Port Arthur!
DS: Cu ce grad?
VS: Colonel in armata tarista! Cobor spre unirea parintilor mei! Mama a facut studii comerciale. A terminat, cum se spune acum, ASE-ul, apoi a studiat la Academia Comerciala din Roma ultimii doi ani de facultate si a revenit in tara fiind angajata la banca Marmoros Bank. A lucrat catva timp acolo, dupa care a lucrat in invatamant; atunci l-a intalnit pe tatal meu, locotenentul de aviatie Constantin Stanculescu, si s-au casatorit! Au cumparat o casa pe strada Pasteur 40, in Bucuresti, casa care acuma nu mai exista, dar, intre timp, tatal meu a fost mutat la Tecuci, la Centrul de Antrenament al Aviatiei. Si astfel, din intamplare, ca sa spunem asa, m-am nascut la Tecuci. Sunt tecucean recunoscut dupa actele de nastere, dar nu am stat in Tecuci decat vreo sase luni; intre timp, tatal meu, avansat capitan, a fost mutat la Bucuresti, la aeroportul militar de la Pipera, si am venit toti in Pasteur. Dar, avand in vedere aceste miscari, mama a trebuit sa renunte la banca, a dat un examen de diferenta si a intrat in invatamant, devenind profesoara de matematici si contabilitate, stiinte comerciale, corespondenta comerciala - cele patru probe pe care le preda la scoala. In 1932, se pregatea celebrul raid Bucuresti-Cape Town - cu generalul Burduloiu - si acesta avea nevoie de un avion cu un singur motor si cu patru locuri, ca asa era conditia acestui raid, si o capacitate mare de carburant, deci rezervoare mari pe care nu le aveau toate avioanele in mod obisnuit, iar pe la mijlocul anului, tata a adus un avion din Marea Britanie - nu mai stiu exact tipul, stiu doar ca avionul a trecut prin incercari suplimentare, dar nu s-a dovedit apt pentru zboruri cu escale mai lungi. In 1933, in vara, pe la sfarsitul lui august, tatal meu a plecat, dupa cate stiu eu, in Franta si a adus al doilea avion, care era un avion de patru locuri, cu aripa superioara numai, cu un singur motor, avion care a fost botezat "Porumbelul Alb". In Franta a facut pregatirea, cunoasterea avionului si asa mai departe si s-a intors pe la sfarsitul lui octombrie, nu stiu prea multe despre ce s-a intamplat, in orice caz, stiu ca a stat acolo vreo doua luni. A venit in Bucuresti in escale destul de scurte, dar una dintre escale a fost la Budapesta unde era mitingul aviatiei si a participat la miting, dar a contractat o pneumonie si i s-a recomandat sa ramana acolo, spitalizat; nu exista atuncea gama penicilinelor de azi, iar el n-a vrut sa stea, s-a suit racit in avion, a venit la Bucuresti, s-a internat in Spitalul Militar cu dubla pneumonie - a fost in octombrie - si pe 11 noiembrie a incetat din viata. Deci, in 1933, cand aveam cinci ani, am ramas orfan.
Ma opresc aicea sa termin si cu celalalt frate Stanculescu! Celalalt frate, Ionel Stanculescu, cel de la hidroaviatie, si el un bun aviator, foarte bun, nu lungesc prea mult istoria, a ajuns in 1947 secretarul general al Clubului Regal Roman! Aicea e un lucru interesant: nu stiu daca regele Mihai isi mai aduce aminte, poate nu isi aduce aminte, Ionel Stanculescu, in calitatea lui de secretar general al Clubului Regal Roman, era sigur in legatura si cu Casa Regala. In 1947, in noiembrie, ninsese la Brasov, iar el a venit cu masina la Brasov... de ce spun ninsese? Pentru ca nu era circulata soseaua! Era in 1947, la Brasov. Noi, eu si cu mama, stateam langa gara veche, pe strada Toamnei, si el mi-a agatat sania de bara din spate a masinii si m-a tras pe strada, sa ma plimbe putin... Trec peste acest episod, poate nu este interesant. Interesant e faptul ca a venit sa-i spuna mamei: "Draga Aurora, eu trebuie sa plec!". "De ce sa pleci?" - intreaba mama si el zice: "Stiu sigur ca regele va pleca in curand din tara!". Deci era sfarsitul lui noiembrie, in '47, si nenea Ionel: "Eu, plec si eu!". Nu mai stiu cum, dar a plecat cu un avion, singur, la Paris, stiu sigur si cand a ajuns la Paris, si de la Paris a ajuns in Argentina, unde a murit in varsta de 83 sau 84 de ani... Deci, din '47 pana in '81, a ramas in Argentina, devansandu-l atunci cu aproape doua luni pe regele Mihai la plecare. Ma intorc la Aurora Stanculescu, fosta Martac, fata Eugeniei Maximoff, nepoata a colonelului tarist Maximoff, care avea o sora, v-am spus ca o chema Anisoara Martac si care in anii '33-'38 era o pianista cunoscuta. Nu stiu cauza, probabil a avut o deziluzie, ceva in orice caz, a cazut nervos si de aicea i s-a tras moartea. A innebunit si a trebuit sa stea un timp la Socola. Pusti, ma duceam la bunica ramasa la Iasi, de cand se despartise de bunicul meu in 1937, unde avea o casa mare de vita boiereasca si o curte foarte mare... Stiu ca matusa mea Anisoara iesise de la Socola si m-a luat intr-o zi de mana si a plecat cu mine la gara, vroia sa vina la Bucuresti... Si tin minte ca a venit dupa noi cineva, alertat de bunica-mea, sa o ia pe Anisoara inapoi, ca "asta e nebuna si pleaca cu copilul!". Stiu ca am fost foarte deziluzionat ca ne-am intors de la gara, pentru ca era o aventura pentru mine. In orice caz, stiu ca vreo trei zile am stat numai langa ea si ea canta tot timpul la pian Chopin. Tin minte, apoi, Sonata lunii si mai tin minte ca atunci am auzit pentru prima data numele de Ceaikovski - era un concert de pian - nu mai stiu care, nu mai pot sa-mi aduc aminte - in orice caz ea era o pianista foarte buna. Insa nu mai stiu nimic despre ea din acea perioada, doar ca a murit intr-o situatie destul de neplacuta. Mama mea, Aurora, vaduva acuma, a trebuit sa dea examen de definitivat in invatamant si a primit un post, initial la Buzau, si am vandut astfel casa din Pasteur, pentru ca stiu ca avea niste datorii ale tatalui meu... care isi cumparase o masina foarte interesanta si niste fundatii undeva prin Europa, in orice caz aveau niste datorii si a trebuit sa le stinga mama, vaduva fiind, si a vandut casa din Pasteur. Apoi ne-am mutat la Buzau, intr-o camera mobilata. Tin minte ca asta a durat un an de zile. Dupa un an de zile, mama isi da inca un examen si castiga un post la Brasov si ne-am mutat la Brasov, eu avand sase ani, aproape sapte. De ce spun aproape sapte? Pentru ca prima clasa primara am inceput-o la Brasov. Deci formarea mea, scoala primara, liceul, le-am facut la Brasov.
Fac o paranteza scurta: in 1939, mama, eu fiind copil de ofiter si fara tata, orfan, zice: "Hai sa te inscriu la liceul militar!". Si a plecat cu mine si m-a dus la Liceul Militar "Mihai Viteazul" din Targu-Mures, unde sunt actualmente clinicile medicale, si am intrat la liceul militar din Targu-Mures si aici am facut prima intalnire cu armata. Mi-a placut ca era uniforma bleumarin, cu basca bleumarin intr-o parte, aranjata frumos, cum se intampla si acum in armatele moderne... Conditii placute: aveam in fiecare zi o masa foarte buna, care intotdeauna se termina cu prajituri, veneau cu tavile cu prajituri... In orice caz, a fost un moment de viata foarte frumos. Intr-o zi de instructie, pe teren, faceam instructie cu instructori mici, elevi din clasa a VI-a, carora le spuneam "domnul elev". Pregatirile astea militare de copii ce erau? - stanga-dreapta, inainte mars, alergari... Si, incepand ploaia, am alergat, am ajuns transpirat, am ramas ud si am facut o dubla pneumonie si m-am speriat ca o sa mor ca tatal meu. A venit mama sa ma vada la liceu si profesorii i-au zis: "Lasati ca se caleste!" si astfel am terminat clasa intai, dar a urmat cedarea Ardealului si Targu-Mures a fost cedat Ungariei. Liceul Militar "Mihai Viteazul" s-a dislocat la Timisoara, dupa aceea s-a mutat la Alba Iulia, de unde i-a ramas pana astazi si numele. Apropo, in aceasta toamna, in noiembrie 2004, va fi o aniversare la care am fost si eu invitat la Alba Iulia, unde a ramas Liceul Militar "Mihai Viteazul".
Trec peste acest episod; am revenit la Brasov si mama spune: "Nu pot sa ma duc pana la Timisoara, este foarte departe!" si "Faci liceul la Brasov!" si am inceput liceul la Brasov, din clasa a II-a pana in clasa a VIII-a, dupa stilul actual pana in clasa a XII-a. Erau profesori foarte buni; de fapt un profesor foarte bun, care m-a speriat ca sa invat matematica... era profesorul Liciu de la liceul militar, profesor de matematica. Ne-a predat foarte frumos, dar era atat de aspru... nu aveam la el decat 10 si 2; te asculta la doua zile si deci eram cu notele intr-o spirala. Lua creta de la tabla si arunca cu creta dupa tine si avea o tinta grozava, m-a lovit de doua ori in cap! Dar profesorul acesta mi-a deschis gustul pentru matematica...
Revin la familie: mama, fata generalului Martac, cu inca doi frati, doi baieti si ea fata; cei doi frati ai mamei au fost trimisi la scoala militara. Generalul a vrut sa-si faca baietii militari si i-a facut militari: unul ofiter de artilerie antiaeriana si unul de marina. Deci, Costica Martac era ofiterul de artilerie antiaeriana si, in 1944, era comandantul Regimentului Artilerie Antiaeriena care apara zona garii Brasov, iar celalalt, marinarul, Lica Martac, asa era cunoscut si in marina. Lica Martac a fost secund pe bricul Mircea, la Hamburg, cand a luat in primire vasul a carui constructie s-a terminat in '38. A venit cu el in tara si a ajuns in 1943 la gradul de comandor si comandant al Portului Militar Constanta. Din cate stiu, atunci au venit niste distrugatoare sovietice si au inceput sa deschida focul asupra orasului, iar el a dat ordin bateriilor de coasta "sa deschida focul". Bateria germana nu mai tin minte bine unde era plasata, in orice caz era la sud de oras, mi se pare, si a scufundat unul dintre distrugatoarele sovietice. Consecinta: comandantul Portului Militar Constanta de atunci a fost deblocat, condamnat si trimis la Canal, care era in plina constructie, si apoi la Poarta Alba, unde se intalneste... cu cine? Cu fratele bunicului meu Ionel Martac, care fusese considerat boier. I s-a luat tot si a fost trimis la Canal si au stat doi ani impreuna si au lucrat la Canal, dupa care li s-a dat drumul, dar au facut doi ani buni de Canal amandoi! Imi aduc aminte ca Ionel, cand a venit acasa, nu mai era casa - casa, mi se pare, au transformat-o comunistii in primaria din Uliesti sau in dispensar, cam asa ceva - spune: "Draga, singurul lucru bun din viata mea s-a petrecut la acest Canal, unde aveam masa foarte regulata si eu am scapat de ulcer! M-am facut sanatos si nu mai am ulcer!".
Inchid si acest capitol si ma duc mai departe cu mama: mama, profesoara la Liceul comercial de fete din Brasov, v-am spus, preda matematica si corespondenta si contabilitatea, si eu, intre timp, termin liceul. In ultimul an de liceu, m-am indragostit pentru prima data, de o fata din aceeasi clasa, dar de la liceul de fete. Iar dupa absolvire am plecat impreuna sa dam examen de admitere la Facultatea de Medicina din Cluj. Inainte de examen, Facultatea de Medicina a organizat cursuri de pregatire, in domeniul anatomiei in special, iar dragostea mea s-a lasat cucerita de un asistent care i-a promis sprijin la examenul scris de admitere. A urmat drama rupturii, care pentru mine s-a transformat intr-o tragedie: am renuntat la Medicina, m-am inscris la admitere la Fizico-Matematica, unde am fost admis. Incercand fara succes s-o recastig pana la vacanta de Craciun, am renuntat la facultate pentru a nu mai fi impreuna la Cluj. M-am intors la Brasov, promitand mamei ca, anul urmator, ma voi inscrie la Medicina la Bucuresti. Si, cu asta, prima parte a biografiei mele, cea dubla, ascunsa in perioada comunista, s-a incheiat. Impreuna cu patru fosti colegi de liceu, care n-au dat examen la facultate fiindca nu aveau bani, afland ca se infiinteaza o brigada de munca voluntara la Santierul National al Tineretului "Bumbesti-Livezeni", am plecat pe santier fara stirea si deci acordul mamei, care a aflat abia cand am intrat la scoala de ofiteri.
DS: V-as ruga sa va opriti aici! Va sa zica, pana la terminarea liceului si renuntarea la Facultatea de Medicina datorita unui episod amoros, inteleg, dumneavoastra ati avut o biografie bogata in traditii militare, dar...
VS: ...si foarte burgheza!
DS: ...Si foarte burgheza si bogata in traditii militare, dar in acelasi timp era si o biografie complet incompatibila cu ceea ce trebuia sa se petreaca cu dumneavoastra de aici inainte!? Si ati ajuns la unul din marele santiere ale tineretului din epoca! Ce s-a intamplat acolo si daca nu cumva acest santier a fost cel care a intrerupt brutal, pentru viitorul dumneavostra, biografia militara si burgheza si a pus bazele noii biografii? Cea care a devenit publica. A doua biografie!
VS: Pentru mine au fost doua elemente: primul a fost purgatoriul pentru marea mea iubire, prima nereusita, si al doilea, purgatoriul pentru ca s-a rupt lantul vechii burghezii si apaream acum ca un om absolut nou, produs al unui santier national, comunist, al tineretului, celebru in epoca! Acesta a fost purgatoriul de la Bumbesti-Livezeni, unde ajunsesem instructor de santier, instructor sanitar al santierului si faceam aproape zilnic tot traseul Bumbesti-Livezeni, dintr-un capat in altul, controland modul cum se facea ingrijirea medicala si daca medicamentele date de catre medici ajungeau la bolnavi sau se duceau in alta parte, pentru ca se mai duceau si atunci in alta parte.
DS: Si cu acest dosar de brigadier ati pus temelia noii biografii?
VS: Acesta a fost elementul de baza.
DS: Deci, v-ati inceput cariera militara pe baza santierului Bumbesti-Livezeni? Cu dosarul de brigadier?
VS: Spatele era asigurat de acest dosar de brigadier!
DS: Nu v-a intrebat nimeni, niciodata, despre biografia de pana la santier?
VS: Nu! Si biografia era simpla: mama - profesoara, tata - mort in '33! Asta era!
DS: V-au primit in partid?
VS: Acum vine partea a doua! Termin scoala militara in decembrie 1948, printre cei mai buni, si am fost numit, locotenent fiind, la Centrul de Instructie al Artileriei "Mihai Bravu". Apoi am fost trimis la Academia Militara, pe care am absolvit-o in 1952. Am fost coleg la Academia Militara si cu bietul Milea; el era la Artilerie, eu eram la Tancuri si, la 23 august 1952, ne-au anuntat in amfiteatru ca suntem avansati: deci, eram locotenent-major Victor Stanculescu! Asteptam acum sa vina, de la Directia de Cadre a Armatei, repartitia absolventilor. Am ajuns pe 5 septembrie... Pe 5 septembrie s-a anuntat: "Duceti-va repede la administratie sa va luati ordinele de zi 50!". Ce era... pe baza ordinului 50 era alocata de catre ministrul Bodnaras ratia de hrana anuala la o unitate. Si am luat acest bilet si ii spun unui contabil care ne dadea ordinul si care m-a strigat "capitan Victor Stanculescu": "Sunt locotenent-major Stanculescu!". "Nu stiu, domnule, pe tabelul meu asa scrie, capitan Stanculescu! Duceti-va la cadre si intrebati!". Zic: "Ce Dumnezeu, la 23 august eram locotenent-major si acum, la 5 septembrie, sunt capitan?". Erau doua saptamani si doua zile diferenta; am asteptat toata ziua, pana seara, si le spuneam colegilor ca m-au trecut capitan, iar eu eram locotenent-major... Si vine a doua zi dimineata, ne anunta repartitia si avansarile: ...si Stanculescu - capitan!
DS: Erati avansat la exceptional?
VS: A doua oara.
DS: A doua oara?
VS: Din locotentent-major, exceptional, capitan, a doua oara! Intervalul... de la locotenent-major la capitan a fost de doua saptamani si incepe sa faca repartitia... Si ma pomenesc seful de Stat Major al Artileriei Corpul 38 Armata! Timisoara! Stii ca m-a surprins? Eu credeam ca ma lasa la Comandamentul Artileriei Bucuresti. In aceasta situatie am ramas surprins. Am avut atuncea una dintre cele mai mari functii date unui absolvent din seria aceea: nimeni nu a fost numit mai sus de comandant de regiment.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
