La început m-am simţit cuprins de un sentiment de furie. Cineva îndrăznise să atace America. Pentru asta aveau să plătească. Apoi m-am uitat la chipurile copiilor din faţa mea. M-am gândit la contrastul dintre brutalitatea agresorilor şi inocenţa acelor copii. Milioane de copii ca ei vor conta în curând pe mine ca să-i protejez. Eram hotărât să nu-i dezamăgesc.
Lecţia de citire a continuat, dar gândurile mele erau deja departe de sala de clasă. Cine să fi făcut aşa ceva? Cât de mari erau pagubele? Ce trebuia să facă guvernul?
Secretarul de presă Ari Fleischer s-a aşezat între mine şi reporteri. Mi-a arătat un bilet pe care scria: "Nu spuneţi nimic deocamdată". Nici n-aveam de gând. Îmi stabilisem un plan de acţiune: după ce se termina lecţia, urma să ies calm din sala de clasă, să aflu care era situaţia şi să mă adresez naţiunii.
La şapte minute după ce Andy a intrat în clasă, m-am întors la centrul nostru de comunicare, unde fusese adus un televizor. Am privit îngrozit reluarea lentă a imaginilor celui de-al doilea avion lovind turnul de sud. Incendiul uriaş şi explozia de fum erau mai copleşitoare decât îmi imaginasem. Probabil că ţara era zguduită, iar eu trebuia să apar neîntârziat la televizor. Am încropit repede o declaraţie. Voiam să asigur poporul american că guvernul reacţionează şi că îi vom aduce pe criminali în faţa justiţiei. Apoi voiam să mă întorc cât mai repede la Washington.
- Doamnelor şi domnilor, ne aflăm într-un moment greu pentru America, am început eu. …Două avioane au lovit World Trade Center, în cadrul unui posibil atac terorist împotriva ţării noastre. S-au auzit exclamaţii de surprindere din rândurile publicului alcătuit din părinţi şi membri ai personalului şcolii, care se aşteptau la un discurs despre educaţie. Nu vom tolera terorismul împotriva ţării noastre, am continuat eu.
În încheiere, am cerut să ţinem un moment de reculegere în memoria victimelor.
Mai târziu am aflat că declaraţia mea fusese un ecou al promisiunii tatălui meu, "nu vom tolera această agresiune", când Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Repetiţia n-a fost intenţionată. În notiţele mele scrisesem: "Terorismul împotriva Americii nu va izbândi". Cuvintele tatălui meu fuseseră probabil ascunse în conştiinţa mea, aşteptând să iasă la suprafaţă într-un alt moment de criză.
Serviciile secrete voiau să mă îmbarce pe Air Force One cât se putea de repede. În timp ce coloana oficială pornea pe Autostrada 41 din Florida, am sunat-o pe Condi de la telefonul securizat din limuzină. Ea mi-a spus că un treilea avion se prabuşise, de data asta peste clădirea Pentagonului. M-am lasat pe speteaza banchetei, ascultându-i cu atenţie fiecare cuvânt. Primul avion fusese poate un accident. Cel de-al doilea fusese clar un atac. Cel de-al treilea era o declaraţie de război.
Simţeam că-mi clocoteşte sângele. Trebuia să aflam cine sunt autorii şi să-i pedepsim.
La aeroport, se putea deja simţi starea de război. Agenţi înarmaţi cu puşti au înconjurat Air Force One. Două însoţitoare de bord ne aşteptau sus, în capul scării. Pe chipurile lor se citeau teama şi tristeţe. Ştiam că milioane de americani simţeau acelaşi lucru. Le-am îmbrăţişat şi le-am spus că totul va fi bine.
Am intrat în cabina prezidenţială şi am cerut să fiu lăsat singur. M-am gândit la teama pe care trebuie s-o fi simţit pasagerii avioanelor care explodaseră şi la durerea familiilor celor morţi. Atâţia oameni îi pierduseră pe cei dragi fără niciun fel de avertisment! M-am rugat ca Dumnezeu să le aline suferinţa şi să ajute ţara să treacă prin această încercare. Mi-au venit în minte versurile unuia dintre imnurile mele preferate "Dumnezeul harului şi Dumnezeul gloriei": "Dă-ne înţelepciune, dă-ne curaj, ca să rezistăm în acest ceas".
Poate că emoţiile mele erau la fel cu cele ale multor americani, însă îndatoririle mele nu erau aceleaşi. Mai târziu va fi timp şi pentru jelit. Va veni şi vremea să căutăm dreptate. Dar mai întâi trebuia să gestionez această criză.
Eram victimele celui mai devastator atac-surpriză de la Pearl Harbor încoace. Un duşman lovise capitala ţării pentru prima dată de la Războiul din 1812. Într-o singură dimineaţă, scopul preşedinţiei mele devenise clar: trebuia să protejez poporul şi
să-i apăr libertatea care fusese ameninţată.
Primul pas spre o reacţie eficientă în faţa unei situaţii de criză este să transmiţi o stare de calm. Asta încercasem şi eu să fac în Florida. Apoi trebuia să analizăm situaţia, să acţionăm pentru a securiza ţara şi să ajutăm zonele afectate să-şi revină. În timp, trebuia să punem la punct o strategie prin care să-i aducem pe terorişti în faţa justiţiei, ca să nu mai încerce şi altă dată.
L-am sunat pe Dick Cheney, în timp ce aeronava se ridica la 14.000 de metri înălţime, cu mult peste altitudinea de zbor obişnuită. Cheney fusese dus la Centrul prezidenţial pentru operaţiuni de urgenţă, PEOC, un complex subteran, deoarece serviciile secrete credeau că şi Casa Albă ar putea fi lovită de un avion. I-am spus că eu voi lua deciziile din aer şi că mă bazam pe el să le aplice la sol.
Am luat repede două decizii importante. Armata expediase patrule de luptă - avioane de vânătoare cu misiunea de a intercepta toate aparatele de zbor care nu răspundeau turnurilor de control - pentru a survola Washingtonul şi New Yorkul. Şi eu fusesem instruit pentru interceptarea aer-aer, când fusesem pilot pe F-102 în Garda Naţională din Texas, cu treizeci de ani în urmă. Doar că,
pe vremea aceea, ne imaginam că ţintele noastre sunt bombardiere sovietice. Acum era vorba despre avioane de linie, pline cu oameni nevinovaţi.
Trebuia să stabilim cu precizie regulile luptei. I-am spus lui Dick că piloţii noştri ar trebui să contacteze toate avioanele suspecte şi să încerce să le aducă paşnic la sol. Dacă nu, aveau acordul meu să le doboare. Avioanele deturnate constituiau arme de război. În ciuda preţului teribil, puteam să salvam nenumărate vieţi omeneşti la sol. Tocmai luasem prima mea decizie în calitate de comandant-şef al armatei pe timp de război.
Dick m-a sunat câteva minute mai târziu. Condi, Josh Bolten şi alţi membri ai echipei de Securitate Naţională se alăturaseră PEOC. Fuseseră informaţi că un avion care nu răspundea turnului de control se îndrepta spre Washington. Dick mi-a cerut să confirm ordinul pe care îl dădusem. Am făcut-o. Mai târziu am aflat că Josh Bolten insistase ca ordinul să fie clar, pentru a se asigura că linia ierarhică a fost respectată. Mi-am adus aminte de vremea când eram pilot.
- E cumplit să primeşti un astfel de ordin, i-am spus lui Andy Card.
Speram, desigur, că nu va fi nevoie să-l execute nimeni.
A doua decizie privea locul de aterizare al Air Force One. Eu eram ferm convins că trebuia să ne întoarcem la Washington. Voiam să conduc riposta de la Casa Albă. Oamenii s-ar fi liniştit, dacă ar fi văzut că preşedintele e prezent în capitala care tocmai fusese atacată.
La scurt timp după ce am decolat de la Sarasota, Andy şi agentul serviciilor secrete, Eddie Marinzel, un tip musculos şi atletic, originar din Pittsburgh, şeful escortei mele pe 11 septembrie, au încercat să mă convingă să mă răzgândesc. Ziceau că în Washington situaţia era instabilă, iar pericolul unui atac era prea mare. FAA credea că fuseseră deturnate şase avioane, ceea ce însemna că probabil trei se aflau încă în aer. Le-am spus că n-aveam de gând să-i las pe terorişti să mă sperie.
- Câtă vreme sunt preşedinte, eu hotărăsc. Şi vom merge la Washington.
Ei au insistat în continuare. Îmi displacea ideea că nişte terorişti mă puneau pe fugă. Dar, oricât de mult aş fi vrut să mă întorc, îmi dădeam seama că una dintre responsabilităţile mele era să asigur continuitatea guvernării.
Ar fi fost o imensă victorie a propagandei inamicului dacă reuşea să-l elimine pe preşedinte. Aghiotantul meu şi agenţii serviciilor secrete au recomandat să direcţionăm avionul spre baza aeriană de la Barksdale, în Louisiana, unde puteam să realimentăm. Am renunţat. Câteva minute mai târziu, am simţit cum Air Force One virează puternic spre vest.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
