Socrul-soacra ipocrit(ă)
Părinţii soţiei tale sau ai soţului tău sunt convinşi de faptul că fata sau băiatul lor merita mult mai mult, pentru că nici nu se compară fetiţa lor harnică, frumoasă şi care „totuşi are o facultate” şi „are totuşi un apartament” cu tine care eşti un trântor şi-un nenorocit şi „chiar că nu-nţeleg ce-a văzut la el.”
Persoana a treia este obligatorie. Un ipocrit şcolit n-o să-ţi spună fără ocolişuri ce gândeşte despre tine. Adevăratul teritoriu al fiecărei persoane din această tagmă este teritoriul dintre teritorii, comunicarea prin intermediul altora, prin limbajul gesturilor, prin frazele neterminate, lăsate în suspensie şi prin aluziile cele mai fine şi cele mai carnivore, care-ţi mănâncă nervii, precum barza broaştele.
Aşadar, soacra vorbeşte cu vecina şi-i spune fraza de mai sus. Dacă nici vecinei nu-i placi, enunţul rămâne aşa, ca un adevăr incontestabil; dacă-i placi şi zice: „nu spune aşa ceva, e un bărbat foarte chipeş” atunci soacra ta o să schimbe placa şi o să înceapă o arie despre „naivitatea femeilor de astăzi” (exces de bună seamă, că doar nici vecina nu a sosit de la grădiniţă) care „se lasă cucerite de nişte ochi şireţi” (sper că ai observat nuanţarea: acum nu mai eşti urât, „numai” meschin, ceea ce nu-ţi schimbă cu nimic statutul de nepoftit) în loc să asculte de mama lor. Numai socrul tău ştie cât a plâns ea când fetiţa lor, „o fată aşa de bună, e, da’ ce să-i faci, dacă n-are minte?” te-a prezentat părinţilor ei, aşa cum numai socrul ştie şi faptul că soacra a spus, „încă din prima clipă”, că „asta nu se va sfârşi cu bine”.
Ajungând aici cu privirea DVD-ului imaginar în care rolul principal este jucat de soacra ta, nu poţi să nu-ţi pui întrebarea: dar oare cu ce s-a sfârşit? Să lăsăm amănuntul că nu s-a sfârşit deloc – e o observaţie de cîrcotaş. Dar chiar şi aşa, oare ce s-a întâmplat? Trăiţi împreună de opt ani, aveţi doi copii, la toamnă, fetiţa începe şcoala, băieţelul e la grădiniţă, ea lucrează, tu lucrezi… Mai mult chiar: socrii ajută cât pot, soacra aleargă după băieţel, socrul după fetiţă, puteţi oricând să trimiteţi copiii la ei, serbaţi împreună Crăciunul… N-ar fi nimic dacă mama ta nu s-ar întâlni periodic cu cuscrii în vreun magazin şi n-ar observa cât de gingaşe sunt aluziile făcute de ei. „Lucrează şi azi?”, întreabă soacra despre tine mirată parcă, deşi e o zi ca oricare alta şi de opt ani lucrezi acolo cu excepţia duminicilor şi a concediilor. „Nu ştiu de unde o să aibă bani”, rosteşte socrul, ca un bătrân înţelept dintr-un trib indian, când vine vorba despre sejurul plănuit de voi în Italia, dar a spus asta şi anul trecut, când aţi fost la Sovata şi va spune şi anul ce urmează, când nu plecaţi nicăieri, numai la ştrandul municipal, de două ori pe săptămână.
Soţia ta este iniţiată în misterul creşterii copiilor. Există o regulă nescrisă, dar mai severă decât Codul Penal şi simplă ca bună ziua: este bine, util şi frumos tot ce spun socrii, este rău, dăunător şi urât tot ce spui tu sau familia ta. Pentru că, deschis vorbind, tatăl tău a luat-o pe mama ta orbind-o cu diverse şiretenii (aşchia nu sare departe de trunchi) şi vede toată lumea cu scaun la cap că eşti prost crescut şi n-ai nicio conduită morală.
„Deschis vorbind” e un fel de a zice, pentru că socrii nu-ţi spun niciodată nimic, aşa cum nici cuscrilor nu le spun nicio iotă. Toate acestea sunt şi trebuie ascultate de soţia ta când merge la părinţii ei, trebuie simţite de tine când se întâmplă să mergi şi tu, sunt spuse de vecina binevoitoare care o cunoaşte şi pe soacră-ta sau de mama ta pe care aproape că a apucat-o plânsul după întâlnirea cordială cu socrii tăi.
Dacă sunt într-adevăr la un nivel nemaivăzut, aceştia din urmă o să observe cu timpul diferenţe abia palpabile dar nete între copiii voştri. Bunăoară, băieţelul seamănă cu soţia ta („băieţii sunt întotdeauna aşa!”) şi este deci sârguincios, timid, frumos şi harnic, dar fetiţa „e leit taică-său”, „n-o poţi tăgădui” şi, prin urmare, e gălăgioasă, obraznică, nu vrea să facă nimic şi „mă tem că va fi urâtă, Doamne, iartă-mă”. Şi cum rolurile create anume pentru cineva care e constrâns să fie aşa cum doresc alţii nu sunt nici pe departe atât de paşnice cum par, cu timpul fetiţa are şanse să devină într-adevăr obraznică şi leneşă, băiatul, în schimb, răsfăţat şi trufaş. „Ce s-a ales din copiii ăştia!”, va exclama soacra dacă mai apucă, rugându-se din nou la Domnul ei unic şi milostiv şi negândindu-se, fireşte, niciun moment măcar la faptul că ei doi au un rol destul de însemnat în transformarea asta nedorită nici chiar de ei înşişi. Iar Dumnezeu, ca un nonşalant ce se află, o s-o ierte, deşi câteodată chiar că nu mai înţelegi nimic din toată Facerea asta.
Nici în cazul în care n-au fată şi deci ginere, ci băiat şi, în consecinţă, noră, nu vor da înapoi. Numai cei slabi de înger fac una ca asta! Acuzaţiile trebuie schimbate doar în câteva puncte sensibile. Nora e leneşă, urâtă – şi a fost curvă toată viaţa ei. N-o spun ei aşa; ei sunt bine-crescuţi, nu ca hoaşca – cuscra – aia ordinară! Soacra îşi dă ochii peste cap şi suspină: „A trăit destule la viaţa ei…” Ceea ce înseamnă că nora a devenit curvă pentru că tatăl ei a fost un beţivan pe care soţia a trebuit să-l caute prin cârcimi şi birturi, iar când au divorţat în sfârşit, fraţii de spirt ai tatălui au început să dea târcoale femeii, care fiind săracă, „biata de ea!” (ochii din nou în tavan) n-a avut de ales. Din povestea asta bine redactată, dramatizată şi regizată, reiese limpede că fata bietei femei nu a avut parte de o creştere adecvată, iar de ceea ce a avut parte, aceea e adecvată numai pentru una ca ea. Soacra nu se teme că încetul cu încetul se pierde într-o tautologie fără margini şi fără ieşire; ştie că labirintul pe care l-a ţesut ca un păianjen priceput creează impresia că nu mai e scăpare pentru ea – când de fapt există un singur om pentru care nu mai e scăpare: tu, nenorocită de noră, tu, nenorocitule de ginere.
Nora-ginerele ipocrit(ă)
Dar, fireşte, epitetele ornante de mai sus sunt valabile numai dacă nora sau ginerele nu e o ipocrită-un ipocrit la rândul ei/lui. Dacă este, o să umple târgul cu lamentarea conform căreia soacra n-a plăcut-o niciodată, dar nu e nicio mirare, că doară nu-şi iubeşte nici fiul, cu inima ei de piatră nici nu poate iubi pe nimeni. Degeaba se poartă ea frumos cînd merge la ei (se poartă frumos într-adevăr de două ori pe an), degeaba le dă bani de fiecare dată („hai c-am auzit că nu aveţi din ce plăti întreţinerea, m-am gândit să vă ajut că doar suntem o familie, nu?”), degeaba lucrează la nesfârşit (biroul devine gol ochi la şase, după aceea petrece cu colegul ei, mascul adevărat, nu un molâu ca soţul). Nu e seară în care nu trebuie să facă din nou temele cu fetiţa (care este terifiată la cei zece anişori şi nu mai ştie ce e bine şi ce e rău), dar degeaba, că seara următoare trebuie să înceapă din nou ca un Icar contemporan (Sisif, dar cultura generală nu este punctul ei forte).
„A se purta frumos” are, desigur, un înţeles aparte pentru ipocriţi. Nu exclude aluziile pline de venin („vai, da’ ce bine arăţi, întocmai ca actriţa aia, cum o cheamă, e durdulie un pic dar plină de viaţă” sau „nici n-am realizat câtă vreme a trecut de când nu ne-am văzut, te-ai schimbat vizibil, da’ ce să facem, asta-i viaţa”) şi observaţiile cu nimic mai inocente privitoare la mâncarea servită („interesant, eu gătesc totul altfel, cred că şi soţul s-a obişnuit cu reţetele mele, nu, dragă?”) Nu există ca nora ipocrită să nu aibă câştig de cauză: dacă soţul bâiguie ceva îl retează scurt, cu o glumă atroce („lasă, că aud destul că n-ai mâncat vreodată un şniţel ca lumea!”), în schimb, dacă îşi ridică glasul, nora se uită cu ochii trişti la soacră şi spune: „toate astea trebuie să le-ndur pentru că nu suferă critica constructivă!” Când vede că bătrâna se-ntoarce din bucătărie cu ochii înroşiţi, nora ştie că se află pe drumul cel bun. Pot urma observaţiile referitoare la tort sau la cadourile „ieftine, dar drăguţe”.
Când vizita se sfârşeşte şi familia pleacă de la socri, încă în lift trebuie să înceapă reproşurile făcute soţului. „Tu nu mă aperi niciodată”, „tu nu mă iubeşti cu adevărat”, „tu te porţi de parcă te-ai fi însurat cu maică-ta” sunt numai câteva dintre frazele care îi pot face zile negre. Dacă soţul e un paşnic înnăscut, o va asculta până ajung acasă; dacă e mai impulsiv, distracţia de-abia începe.
În general, nora ipocrită şi ginerele ipocrit se poartă de parcă familia celuilalt/celeilalte n-ar face două parale. Întrebări de genul „Pe asta de unde-ai mai scos-o?”, „Şi asta ţi-a zis maică-ta?”, „Voi n-aţi auzit de drepturile femeilor?”, enunţurile incontestabile: „Numai la tine te gândeşti, aşa te-au învăţat părinţii”, „Ai fost răsfăţat toată viaţa”, „Degeaba mă tot chinui cu tine” sunt de nepreţuit.
Din partida asta ce pare inter-, dar e mai curând subumană, nu-i poţi lăsa afară pe copii. „Aşa te ajută bunica?”, „Trebuie să facem din nou pentru că bunicul nu ştie ce-i aia ecuaţie”, „Să nu te mai aud c-o aperi pe bunica!”, „Pe ea o iubeşti mai mult sau pe mine?” sunt întrebări, explicaţii şi exclamaţii necesare – fără ele, ipocritul e pierdut. Un plâns sănătos după întrebarea cea din urmă va înrădăcina în copilul lui mustrări de conştiinţă de care nu va scăpa în veci. Gradul de comparaţie nu poate lipsi din arsenalul norei-ginerelui tartuffe-ian. Pentru ea/el, „te iubesc” nu este destul, ţine să audă superlativul relativ („cel mai mult”) sau, mai bine, vrea să obţină exclusivitatea („numai pe tine”). Nu înţelege (nu vrea să înţeleagă) că iubirea nu e un campionat de sărituri sau un hipodrom în care cel mai bun duce tot. Trăieşte de parcă ar trebui să bea în fiecare zi şampanie – şampania nefericirii celorlalţi fără de care nu poate trăi.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
