"Literatura n-a avut nevoie de nimeni pentru a fi alungata din lume; ea a fost suficient de importanta, din pacate, pentru a se inchide singura in turnul de fildes pe care tot ea il ridicase." Aceasta este una dintre concluziile lui William Marx, profesor de literatura comparata, formulata in cartea lui L'Adieu a la litterature (Minuit, 2005).
Lucrurile stau de fapt astfel: pentru francezi, intronarea postmodernitatii - mai mult decat a postmodernismului - inseamna, intr-un fel, sfarsitul literaturii. Spre deosebire de americani, unde acelasi lucru inseamna, de fapt, revenirea la o literatura "umana", vie, o data cu abandonarea "teoretismelor" de tot felul. Ambele perspective pot fi explicate prin recursul la ceea ce se cheama "politica literaturii".
Literatura franceza a fost multa vreme un produs exportabil de cea mai mare valoare: alaturi de romanul popular, poezia moderna, incepand de la Baudelaire si trecand prin Rimbaud, Mallarme, apoi prin avangarda, a instituit o paradigma poetica. Asa dupa cum, multa vreme, filosofia a fost in Germania singurul teritoriu care putea fi ales ca scena a unei revolutii, literatura a ramas, pana de curand, pentru francezi, spatiul in care revolutia se realizase si continua sa o faca. Cu succes, pentru ca, prin ea, Franta cucerea, inca, lumea.
In tot acest timp, literatura engleza si mai ales cea americana stateau la panda. In ciuda lui Joyce si a Virginiei Woolf, a lui Beckett (care insa le amintea profund jignitor vorbitorilor de engleza cat este totusi de important sa scrii si sa citesti in franceza), literatura moderna nu era in primul rand literatura engleza.
Nu la Londra se facea politica literaturii, ci la Paris. Si atunci, ceea ce s-a intamplat dupa 1945 a fost cu adevarat revolutionar pentru imaginea culturii americane: noua realitate socioeconomica din interbelic (imigratie, flux de capital, modernizare accelerata a canalelor mediatice, avans in democratie) a inceput sa-si secrete propriul discurs (meta-) fictional. A trecut putin pana cand acest discurs (vezi de pilda Irving Howe, el insusi fiu de imigranti, evreu, socialist) si-a gasit diferenta pozitiva fata de cel al culturii europene, in impas dupa devastatorul razboi. Astfel ca, ceea ce la europeni era, conform lui Adorno, un esec (in poezie, in muzica...), la americani era un "replenishment", o revenire la viata.
Lucrurile nu sunt insa chiar atat de simple. Pentru ca a considera literatura de dupa razboi drept una augurala, marca a unei noi ridicari la lumina a lumii occidentale, era destul de riscant. Insemna ca literatura nu-si mai putea exercita functia critica cu care o investise modernitatea. Daca literatura postmoderna nu e decat un reflex stralucitor al unei societati postmoderne in plin avant, pe umerii cui cade revolta si impotriva a ce se mai poate indrepta ea?
O perioada, a fost asumata de poezie (generatia beat) sau pur si simplu a parasit realismul dur in favoarea "biografismului": revolta nu era purtata on behalf of, ci doar in nume propriu. Spre deosebire de literatura franceza, ai carei scriitori se revolta mereu la modul principial. In aceste conditii, ceea ce numesc francezii "capitalism neoliberal" a fost confirmat de literatura, iar aceasta a devenit o parte a "industriei".
De la o literatura "umanista" si "autentica" la una populista n-a mai fost decat un pas. Facut, acum. Literatura asa-zis internationala are o agenda politica incarcata: idilizarea strainului si a alteritatii mi se pare prima injonctiune la care raspunde. Apoi, emanciparea limbajului de tirania conventiei sociale: daca scrii porcos, poti sa scrii prost, dar ramai intr-un fel cool... Vezi, aici, excelentele remarci ale lui T.O. Bobe din ultimul numar al revistei Noua literatura.
In fine, in special in cazul romanesc: dezvoltarea industriei de carte pe baza ignorantei cititorilor. Cu cat publicul e mai incult si consuma film american de duzina, cu atat ii vom vari pe gat literatura de aceeasi factura si cu cat aceasta se va vinde mai bine, ne va interesa tot mai putin sa publicam literatura de calitate, fie ca e vorba de fictiune sau nu.
In acelasi timp, cu cat publicul ramane incult, cu atat mai usor ii vom crea iluzia unei "mari culturi" inaccesibile altfel decat prin intermediul unor isusi literari care pot sa faca din orice paine de la Mopan un Graal umplut cu sange sacru. Cred, modest, ca aceasta ar fi o perspectiva din care s-ar putea discuta, la noi, raportul "optzecismului" cu "milenarismul" in poezie si proza.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
