Heidi, o fetiţă de cinci ani, orfană, este lăsată de mătuşa sa Dete să locuiască împreună cu bunicul ei într-o cabană din Alpii elveţieni. Heidi descoperă farmecul vieţii în natură şi, cu veselia şi bunătatea ei, reuşeşte să înmoaie inima împietrită a bunicului, care alesese să trăiască departe de oameni. Însă mătuşa Dete revine şi o ia pe Heidi la Frankfurt, ca să-i ţină de urât Clarei Sesemann, o fată silită să umble într-un cărucior cu rotile. Heidi e plăcută de toţi, mai puţin de antipatica domnişoară Rottenmeier, guvernanta Clarei, dar nu asta este cea mai mare problemă a lui Heidi, ci dorul de casă, care o transformă într-o somnambulă. Tatăl Clarei şi prietenul său, doctorul, decid că Heidi trebuie să se întoarcă în Alpi. Din nou acasă, Heidi reuşeşte să-şi înduplece bunicul să se întoarcă în sat, iar în vara următoare e vizitată de însăşi Clara, care, datorită prietenilor săi de la munte, învaţă să meargă. Povestea lui Heidi e o poveste despre natură, prietenie, credinţă şi bunătate.
Johanna Spyri a scris, de-a lungul vieţii sale, peste 40 de povestiri pentru copii, dar cel mai îndrăgit rămâne volumul său, „Heidi”. Povestea lui Heidi a cucerit inima a milioane de copii şi a fost transpus şi pe micul ecran pentru cei mici, fiind ecranizat de peste 20 de ori în ultimele decenii.
Ediţia de faţă este o repovestire a Lisei Church după celebrul roman al Johannei Spyri publicat în 1881şi face parte din colecţiei „Cărţile copilăriei”.
După mai bine de un secol de la apariţie, povestea lui Heidi îşi menţine succesul pe care l-a avut iniţial datorită lecţiilor importante de viaţă pe care le transmite cu atât de multă intuiţie şi pricepere, încât putem spune că nu se adresează doar celor mici, cât şi adulţilor.
***
„Asemeni iniţiativei generoase şi vizionare din anul 1895 când, sub domnia Regelui Carol I şi prin efortul folcloristului Dumitru Stăncescu şi al editorului Carol Müller, a fost pusă temelia colecţiei de carte Biblioteca pentru toţi, astăzi, Curtea Veche Publishing vine, altruist şi inspirat, în ajutorul copiilor şi tinerilor ţării.
Numărul cititorilor de carte a scăzut îngrijorător în România ultimelor două decenii. Tot mai puţine volume ajung în mâinile copiilor şi adolescenţilor, tot mai puţine titluri se aşază în biblioteca de familie a contemporanilor noştri.
La fel ca primii noştri Suverani, Carol I şi Elisabeta, care erau absolut convinşi de nevoia de carte pentru prosperitatea naţiunii, Familia Regală a României de astăzi crede că ignorarea cuvântului tipărit între copertele cărţii este o vulnerabilitate a naţiunii şi a patriei.
Părinţi, aduceţi cartea aproape de copiii voştri! Aşa cum au nevoie de iubire, de soare şi de familie, cei mai mici români au nevoie de cărţi, pentru a se întregi, ca oameni.” (Principele Radu al României)
Heidi
– Heidi, ţine pasul!
Cuvintele parcă i au străpuns urechile fetiţei de cinci ani, peste măsură de înfofolită. Ea a dat din cap către mătuşa ei şi a iuţit pasul. Era o zi caldă de iunie şi cele trei rochii pe care le purta – una peste alta – şi şalul gros de lână îi îngreunau mersul.
– Ai obosit? a întrebat mătuşa Dete.
– Nu, a răspuns fetiţa. Mi e cald.
– Curând ajungem sus. Dar mai ai ceva de mers. Trebuie să mergi mai repede şi să faci paşi mari şi vom ajunge cam într-o oră, a spus femeia cu veselie în glas.
Aveau senzaţia că trecuseră ore bune de la plecarea din Dorfli, dar, de fapt, porniseră la drum de numai un ceas şi abia ajunseseră într un sătuc, aflat la poalele muntelui. Oamenii se opreau aici de obicei pentru a se odihni şi a-şi vizita prietenii, în drumul lor către vârf. Dar, în ziua aceea, tânăra femeie şi copila nu se opriseră pentru odihnă, călătoria pe care o făceau fiind prea importantă pentru a fi întreruptă de vizitarea unor prieteni. (...)
***
Când au terminat de luat prânzul, bunicul a ieşit afară să cureţe şura caprelor. Heidi îl privea cum mătura şi aşeza paie proaspete pe jos, pe care caprele să poată dormi. Apoi a plecat să se joace pe munte până când bătrânul avea să-şi termine toate treburile. Curând se făcu seară şi, dansând şi ţopăind printre copacii înalţi, fetiţa auzi un fluierat ascuţit. Şi ea, şi bunicul vedeau cum caprele coboară de pe piscurile munţilor, iar Heidi dădu fuga să întâmpine prietenele pe care şi le făcuse de dimineaţă. Două dintre frumoasele şi zveltele animale – o capră albă şi una brună – au luat-o la goană către locul unde se afla bătrânul.
– Sunt ale tale, bunicule? Sunt ale tale amândouă? a chicotit Heidi, ţopăind în jurul lor cu voioşie.
– Pe cea albă o cheamă Fulg de Nea şi pe cea maro Pestriţa, răspunse el. Acum ajută-mă să le dau de mâncare, pentru că le e foame.
Heidi l-a ajutat să hrănească animalele, iar apoi cele două capre au fost duse în şură. După aceea termină şi ea cina şi fugi nerăbdătoare să-şi încerce patul. În scurtă vreme dormea dusă şi fericită, fără a-i păsa câtuşi de puţin de vântul puternic ce bătea afară şi făcea să scârţâie şi să trosnească bârnele de lemn ale cabanei. Sunetele înfiorătoare ale crengilor rupte din copaci nu au reuşit să-i deranjeze visele.
***
Heidi a dat fuga să-şi ia cartea preferată, cea pe care i-o dăruise bunica. Ştia că nu avea cum să o fi împachetat cineva, pentru că o ţinea sub pernă. A pus cartea în coşul cu pâinici, apoi şi-a deschis dulapul ca să caute o altă comoară pe care nimeni nu s-ar fi gândit să o împacheteze, şi anume vechiul şal roşu pe care-l adusese cu ea. Fetiţa l-a înfăşurat în jurul unei pisici de pluş pe care Clara o cususe pentru ea şi a lăsat-o în vârful coşului. Apoi şi-a pus pălăria şi a ieşit din cameră. Când se urca în trăsură şi-a luat rămas-bun de la Clara şi i-a mulţumit domnului Sesemann pentru bunătatea sa. L-a mai rugat să-i transmită toate cele bune şi doctorului. Ştia că nu s-ar fi întors acasă dacă nu ar fi fost el şi promisiunea că a doua zi avea să fie totul bine.
Trăsura s-a pus în mişcare şi Heidi a plecat. Ţinea strâns coşul în poală. Timp de câteva ore bune a stat nemişcată, stană de piatră, nu alta. Îi era teamă să se mişte, ca nu cumva să se trezească din acel vis frumos. Nu-i venea să creadă că se întorcea în sfârşit acasă.
***
– Fulg de Nea! Pestriţa! Mă mai ţineţi minte? Salut, Peter!
Heidi era în culmea fericirii că se afla din nou printre vechii săi prieteni. Totul era aşa cum trebuia. În acea noapte, Heidi s-a întins pe pat cu inima uşoară şi a dormit mai liniştită decât fusese vreodată în ultimele luni. Bunicul s-a trezit de cel puţin zece ori şi a urcat scara să vadă dacă Heidi era bine. Dar fetiţa nici nu tresărea. Nu mai trebuia să-şi facă griji pentru apăsarea din piept. A auzit vântul bătând printre brazi. Era din nou acasă, sus la munte.
***
Vizita la bunica a adus mai multă veselie bătrânei decât a crezut vreodată Heidi că ar fi cu putinţă. Doar gândul că Heidi nu o va mai părăsi era suficient, dar să ştie că acum avea prieteni care o iubeau cu adevărat… o asemenea veste îi umplea peste măsură inima de bucurie.
A doua zi dimineaţă, Clara a fost nevoită să-şi ia la revedere de la frumoşii munţi. Dar vara avea să vină din nou şi până atunci Clara avea să meargă mai bine. Următoarea ei vizită pe munte avea să fie şi mai încântătoare.
Heidi a alergat până la marginea povârnişului şi i-a făcut cu mâna Clarei până ce s-a pierdut în zare.
Fragmente din „Heidi” de Lisa Church, repovestire după un roman de Johanna Spyri, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing. Traducere din engleză de Ştefania Năstase şi Mihaela Popescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
