Vittorio Holtier este de meserie scenograf (de teatru şi film) şi, prin vocaţie, pictor. Spun "pictor", din lipsa unui cuvânt mai potrivit. El lucrează cu uneltele pictorului - creion, peniţă, pensulă, cuţit, ulei, guaşă, tuş (şi probabil că nu le-am enumerat pe toate) şi, într-o vreme, era şi preocupat de efectele picturalităţii, în sens tradiţional. Nuduri vaporoase, naturi moarte turbionare, stranii grădini imaginare - toate respirau ispita figurativului, dar aspirau, simultan, către abstract.
Era un soi de nelămurire, de tensiune care se "grava" pe pânză sau pe hârtie şi care căpăta întruchipări aproape întotdeauna atractive, care secretau seducţie, care comunicau rafinament cromatic şi inteligenţă compoziţională. Ei bine, de câţiva ani încoace (o dată cu expoziţia de la Kalinderu, din 2005), pictorul a renunţat, într-o manieră radicală, la instrumentarul seducţiei, la regulile diafane ale flatării privitorului, fiind exclusiv preocupat de căutările lăuntrice, de jocul planurilor interioare, de scormonirea în adâncul lucrurilor, cumva la nivel subatomic. Aşa încât ritualul însoţitor creaţiei e, în acest mod de a privi arta, supus unui poverism deliberat: eboşa, crochiul, întrezărirea (iar nu contemplarea) sunt operate pe suprafeţe improvizate - foaia de caiet, hârtia smulsă (cu bavuri necorectate) din cotor şi aşezate, ca obiect finit, pe plăci de carton nerămate, într-o dezordine studiată. Subiectele (livezi, pâlcuri de muşcate, interioare româneşti etc.) sunt despicate dinamic, analizate nu în cromatica lor, nu în căutarea luminii din ele, ci în încercarea de afla felul în care obiectele şi fiinţele acestei lumi se agregă. Dorind să descopere arhitectura subtilă a vizualului, Vittorio Holtier merge la rădăcina lucrurilor, dincolo de aparenţe, dincolo de forma tradiţională, dincolo poncifele picturii moderne şi, în fond, dincolo de categoriile abstract/ figurativ. Cu prilejul vernisajului, autorul îmi mărturisea - arătându-mi o improbabilă "Veneţie" - că nu a fost niciodată în Italia (deşi originea sa l-ar fi îndrituit). Sunt convins că şi dacă s-ar fi plimbat cu gondola printre valurile lagunei, Veneţia lui ar fi arătat la fel: descompusă în mişcări pre-simţite, în detalii imperceptibile, în notaţii evanescente în care se vede nu oraşul ci, întotdeauna, autorul. Numai el, cu obsesiile, cu vedeniile lui, cu aplecarea spre energia care strânge lumea fizică în forme, care traduce haosul în geometrie. O energie pe care, noi privitorii comuni, nu avem privilegiul să o vedem în sine, ci doar tradusă de penelul lui Vittorio, probabil unul dintre cei mai îndrăzneţi, mai independenţi în spirit pictori pe care îi avem.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
