Tin minte ca, elev in scoala generala fiind, imi uimeam dirigintele, profesor de romana, cand ii prezentam la control caietul cu lecturi suplimentare. Era tot un exercitiu critic. Fireste ca notam impresii, dezordonate, nu altfel, despre tot ce inghiteam, pe nemestecate: romane politiste, carti de aventuri, basme, seria de Povesti nemuritoare, Dumas de la un capat la altul (am ramas inca un dumasian convins, ca si prietenul meu Dragos Cojocaru), Mark Twain. Prin clasa a V-a am citit si Asa s-a calit otelul, romanul lui Ostrovski. Nu m-a dat pe spate si imi amintesc ca dirigintele meu m-a aprobat cand am sustinut ca nu e un roman care sa se compare cu altele. Preferam, fireste, Odiseea capitanului Blood. Prin clasa a VII-a am citit Viata lui Eminescu de G. Calinescu. Dintr-o suflare, cum citeam totul pe atunci. Retin reactia dirigului: „Cum ai facut de ai citit-o, domn’e?" Era simplu pe atunci: „Am deschis cartea, am citit-o, am inchis-o si atat". A fost primul meu contact cu o carte de critica literara. Mi-a placut, mai ales ca, inca de pe cand nu stiam sa deslusesc buchiile, imi citea mama din Luceafarul si imi povestea despre Eminescu. Si asa se face ca, de mic, m-am obisnuit sa am o carte la indemana. Si asa a ramas si in liceu, chiar daca am mai consumat cateva pasiuni pentru muzica intre timp.
Prin urmare, am dat la Litere in mod firesc. Am citit toata facultatea fara sa simt ca fac vreun efort. Pe vreme aceea era mult mai simplu decat acum: frecventam cursurile care ma interesau, in rest stateam in biblioteca si citeam. Sute de pagini pe zi, fara sistem, dezordonat. In vacantele de vara tin minte ca infulecam in jur de 300 de pagini pe zi, pana cadeam, spre dimineata, rapus. Asa am dovedit tot Dostoievski intr-o vara. Intr-un fel ma bucur ca nu am avut ambitii scriitoricesti de foarte tanar: la o anumita varsta, este mult mai important sa citesti decat sa scrii. Cele cateva zeci de poeme, tentative de proza si jurnalele care mi-au ramas mi se par azi penibile, nici macar nu ma induioseaza. Cand am avut sansa sa intru, ca june preparator, la catedra de Literatura romana a Facultatii de Litere mi s-a parut, iarasi, ceva firesc. Doar asta faceam de cand ma stiam: citeam. Doar ca a trebuit sa-mi ordonez, cumva, lecturile. Exercitiul critic tine de aceasta ordonare a lor.
Prin urmare, eu nu sunt un critic literar care se straduieste sa fie cat mai prezent, care da din coate ca sa fie vizibil. Sincer, nici nu ma intereseaza asa ceva. Cred ca fac bine ce fac (altfel m-as abtine), dar sunt convins ca ma voi exprima cel mai bine in proza. Fara orgolii, fara strategii de arivist, imi mai dau cu parerea despre unele carti. Atata tot, nu-mi atribui nici un alt merit, nu am, sincer, ambitii, orgolii, nu am gustul puterii, nu ma intereseaza avantajele posibile, nu raman, ce e drept, impasibil nici la dezavantajele acestei meserii. Deunazi un scriitor cunoscut imi reprosa ca, desi am vorbit, la o intalnire cu cititorii, oarecum protocolar despre romanul sau, in cronica pe care am scris-o m-am pronuntat destul de apasat in defavoarea sa. Am sesizat, altfel spus, punctele slabe ale cartii. Cand scriu am responsabilitate, sunt obligat sa trec peste orice si sa spun cat mai limpede adevarul meu. O vreme m-am gandit sa renunt la critica de intampinare: iti creeaza multi dusmani. Dar nu e vorba doar de asta: eu sunt o persoana care are oroare de conflicte; nu am suflet de critic, de aceea, multa vreme, am preferat sa scriu despre cartile bune. Selectia tine loc si de verdict. si totusi, mi-am dat seama ca e foarte important sa-ti faci meseria cu toata seriozitatea si onestitatea. Sunt capabil sa scriu negru pe alb ca volumul unui prieten este slab, daca asa mi se pare, dupa cum pot sa apreciez o carte valoroasa a unui scriitor pe care nu-l agreez. Nu am prejudecati si cred ca, in vremurile acestea, in care succesul tine de promovare, a discerne valorile este foarte important.
Prin urmare, ipostaza de critic literar tine de manifestarea mea publica, ca si cea de profesor. In rest, sunt un om normal, ca toti oamenii. Am hachitele mele, tabieturile mele, egoismul meu si, credeti-ma, incerc sa nu fac rau, cu buna stiinta, nimanui. Cand scriu negru pe alb ca X este un scriitor mediocru sau foarte slab stiu ca nu fac rau, ca respect un adevar pe care incerc sa-l si demonstrez. Simt uneori, cand fac acest oficiu critic, ca sunt nevoit sa ies din mine insumi. Altfel, am ramas un cititor si in acesta calitate ma pretuiesc mult mai mult decat in cea de critic literar. Nu-mi orientez lecturile in functie de articolele pe care le am de scris. Aceea e latura oficiala, profesionala, cealalta tine de firescul intretinerii spiritului, care, fara o carte, intra rapid in sevraj. Doar asta e salvarea criticului, spunea Ibraileanu, nu? Sa devina… „cetitor".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
