Iertare este romanul de debut al tânărului autor american Patrick Flanery. Elogios recenzat şi nominalizat la numeroase premii internaţionale prestigioase, Iertare este romanul încercărilor de reconciliere a societăţii sud-africane cu trecutul marcat de politica de apartheid. Clare Wald, o scriitoare bătrână şi celebră, acceptă colaborarea cu un tânăr literat care urmează să-i scrie biografia. Sam Leroux se străduieşte, cu mai mult sau mai puţin succes, să smulgă de la ea mărturisiri despre evenimente tulburătoare, cărţi cenzurate, crime politice şi acte teroriste, în care a fost implicată personal. În acelaşi timp, tânărul ei interlocutor are şi el secrete de apărat, pentru că relaţia lui cu Clare Wald nu e atât de simplă pe cât pare. Discuţiile celor doi par de multe ori un adevărat duel intelectual, iar povestea ia adeseori turnuri de investigaţie detectivistică.
„Un roman excepţional de inteligent, multi-stratificat, în care se întrepătrund politica, istoria, o intrigă captivantă şi personaje complexe.” – The Independent
„Flanery a construit un obsedant labirint de oglinzi, în care faptele reflectă amintirea, minciuna reflectă evaziunea de real. Complex în temă, complex în tehnica narativă, este o măiestrită explorare a întregului spectru al conştiinţei şi a costului uriaş al reconcilierii.” – Kirkus Review
Scriitor, publicist şi cercetător în studii literare, Patrick Flanery s-a născut în California, dar a crescut în Omaha, Nebraska. A lucrat o perioadă în industria cinematografică în New York, iar apoi a obţinut un doctorat în literatura engleză a secolului al XX-lea, la Oxford. A scris pentru Washington Post, The Guardian, Los Angeles Times, Daily Telegraph şi pentru Times Literary Supplement, iar primul roman – Iertare – a fost publicat în 2012, având un mare succes la public şi în rândul criticilor de specialitate. Cel mai recent roman – Fallen Land – a apărut în 2013.
Sam
– Mi s-a spus că ne-am cunoscut la Londra, domnule Leroux, dar nu-mi amintesc de dumneavoastră, spune ea, străduindu-se să se îndrepte atât cât poate, deşi corpul ei se încăpăţânează să stea strâmb.
– Aşa e. Chiar ne-am întâlnit. Ce-i drept, pe fugă.
De fapt, n-a fost la Londra, ci la Amsterdam. Ea îşi aminteşte o ceremonie de decernare a unor premii, la Londra, la care eu n-am participat. Eu îmi amintesc de conferinţa din Amsterdam la care am luat cuvântul, fiind invitat în calitate de expert tânăr şi promiţător în opera ei. Cu un gest şarmant, m-a luat de mână. Râdea ca o fetişcană şi era puţin beată. Acum, nu pare să fie deloc ameţită. N-am întâlnit-o niciodată la Londra.
Dar ne-am mai întâlnit, desigur, şi atunci, mai demult.
– Vă rog, spuneţi-mi Sam, zic eu.
– Editorul meu are numai cuvinte de laudă despre tine. Însă nu-mi place cum arăţi. Pari la modă. Rosteşte ultima silabă dezvelindu-şi uşor dinţii şi, preţ de o secundă, îi zăresc vârful limbii gri.
– N-aş putea spune eu asta, îi zic şi roşesc fără voia mea.
– Deci eşti la modă?
Îşi deschide uşor gura, dezvelindu-şi dintii. Dacă a avut de gând să zâmbească, nu i-a ieşit prea bine.
– Nu cred.
– Nu-mi amintesc de faţa ta. Nici de vocea ta. Cu siguranţă aş ţine minte o voce ca asta. Accentul ăsta. Chiar nu cred că ne-am mai întâlnit. Nu în viaţa asta, cum se spune.
– A fost o întâlnire scurtă.
Cât pe ce să-i reamintesc că era beată atunci. Se străduieşte să pară dezinteresată de întâlnirea de faţă, dar se plictiseşte cu prea multă energie.
– Trebuie să ştii că am fost constrânsă să accept proiectul. Sunt o femeie foarte bătrână, dar asta nu înseamnă că am de gând să mor prea curând. Tu, de pildă, poţi foarte bine să mori înaintea mea şi nimeni nu se grăbeşte să-ţi scrie biografia. Poţi să mori într-un accident în după-amiaza asta. Călcat de-o maşină pe stradă. Atacat când vor unii să-ţi fure maşina.
– Eu nu contez.
– Asta aşa e, spune ea, şi în colţul gurii îi mijeşte o urmă de zâmbet superior. Ţi-am citit articolele şi nu te consider un imbecil. Totuşi, nu sunt prea optimistă în legătură cu proiectul ăsta. Se uită lung la mine, clătinând din cap. Îşi ţine mâinile în şold şi pare destul de stângace, sau cel puţin mai stângace decât mi-o amintesc eu. Mi-aş fi ales eu însămi biograful, dar nu ştiu pe nimeni care să-şi asume riscul. Sunt un tiran. Acum aduce din nou, de departe, cu fetişcana din Amsterdam, aproape flirtează, ca şi cum ar spera ca un bărbat s-o considere atrăgătoare pentru simplul motiv că e bărbat, şi trebuie să recunosc că, într-adevăr, şi-a păstrat o anume frumuseţe.
– Sunt sigur că mulţi ar profita de ocazie, spun eu, iar ea pare surprinsă.
Crede că flirtez la rândul meu şi îmi întoarce un zâmbet aproape sincer.
– Niciunul care să-mi convină mie.
Clatină din cap, ca o profesoară care-şi dojeneşte elevul, uitându-se la mine de sus. Sunt eu înalt, dar ea e şi mai înaltă, un gigant.
– Mi-aş scrie autobiografia, dar cred că ar fi o pierdere de vreme. N-am scris niciodată despre viaţa mea. Nu prea cred că are vreo valoare un text despre propria-ţi viaţă. Cui îi pasă de bărbaţii pe care i-am iubit? Cui îi pasă de viaţa mea sexuală? De ce vrea toată lumea să ştie ce face un scriitor în pat? Presupun că vrei să te aşezi.
– Cum preferaţi. Pot să stau în picioare.
– Nu poţi să stai în picioare tot timpul.
– Aş putea, dacă ar fi pe placul dumneavoastră, spun eu, zâmbind, dar nu mai are chef să flirteze. Îşi ţuguie buzele, îmi indică un scaun cu spătar drept şi aşteaptă să mă aşez, apoi îşi alege un scaun pentru ea chiar în colţul opus al camerei, astfel încât trebuie să ţipăm ca să ne auzim. Apare o pisică şi îi sare în poală, dar ea o dă jos.
– Nu e pisica mea. E a asistentei mele. Să nu scrii în carte că mă omor după pisici. Nu-mi plac. Nu vreau să creadă lumea că sunt o bătrână nebună, obsedată de pisici.
Pe coperta a patra a cărţilor ei mai timpurii este o fotografie – imaginea pe care o folosise în primii zece ani ai carierei ei, pentru publicitate –, în care ţine în braţe un pui de ghepard, cu gura deschisă, care-şi scoate limba exact cum o face ea acum. Te duce cu gândul la un sugar sau la victima unui atac cerebral. „Editorul meu britanic a insistat să mă pozez cu ghepardul ăla idiot, avea să-mi spună ea mai târziu, pentru că asta se aştepta de la un scriitor african, să ţină sălbaticia cuibărită la sân, hrănind continentul, toate fanteziile alea imperiale prăfuite.”
– Cum vezi tu această colaborare? mă întreabă acum. Să nu-ţi imaginezi că o să te las să-mi cotrobăi prin scrisori sau jurnale. O să vorbesc cu tine, dar n-am de gând să scot de la naftalină documente sau albume de familie.
– Pentru început, mă gândeam la nişte interviuri.
– Ca să ne acomodăm? întreabă ea. Eu dau aprobator din cap, ridic din umeri şi scot un mic reportofon digital. Ea pufneşte în râs. Sper că nu-ţi imaginezi că o să ne putem împrieteni pe parcurs. N-o să mă plimb prin grădină cu tine şi nici n-o să vizităm muzee împreună. Nu o să mergem „la o băută”. N-o să-ţi împărtăşesc din înţelepciunea vârstei. N-o să te învăţ cum să duci o viaţă mai bună. Noi avem o relaţie strict profesională, nu una romantică. Sunt o persoană ocupată. Anul viitor îmi apare o nouă carte, Iertare. Presupun că trebuie să te las s-o citeşti, la timpul cuvenit.
– Decizia vă aparţine.
– După cum ţi-am spus, ţi-am citit articolele. Ideile tale nu sunt în totalitate greşite.
– Poate că o să binevoiţi să-mi corectaţi câteva dintre greşeli.
Nu Clare a fost cea care mi-a deschis când am ajuns. Marie, asistenta cu ochii bulbucaţi, m-a condus într-o sală de primire care dă înspre grădina din faţă şi înspre aleea lungă, cu un zid de jur împrejur, înalt şi cafeniu, deasupra cu sârmă ghimpată vopsită astfel încât să imite iedera de cameră, şi înspre poarta electrică de la stradă. Proprietatea e monitorizată prin camere de luat vederi. Pentru primul nostru interviu, Clare a ales o încăpere rece. Poate că e singura cameră de primire. Nu, nu se poate – într-o casă atât de mare trebuie să fie mai multe. Trebuie să mai fie una, mai bună, cu vedere înspre grădinile din spate şi înspre muntele care domină prin înălţime oraşul. O să mă ducă acolo data viitoare sau, dacă nu, o s-o găsesc eu singur cumva.
Faţa îi e mai îngustă decât pare în poze. Dacă, în urmă cu cinci ani, în Amsterdam, obrajii ei mai păstrau o rotunjime, între timp sănătatea i s-a şubrezit, iar acum faţa ei e plină de crăpături, ca fundul unui lac secat. Nu seamănă deloc cu cea din fotografii. Claia ciufulită de păr blond e acum argintie şi, deşi subţire şi cu aspect casant, încă şi-a păstrat ceva din fosta strălucire. Abdomenul i s-a lăţit. Aproape că o poţi numi o femeie foarte bătrână, dar nu-şi arată vârsta reală – pare mai degrabă a avea în jur de şaizeci de ani decât oricare ar fi vârsta pe care o are cu adevărat. E bronzată, iar linia maxilarului transmite o tensiune clară. În ciuda începutului de cocoaşă, încearcă să stea dreaptă. Vanitatea ei mă înfurie un pic. Dar nu e treaba mea s-o judec. Este cine este. Eu sunt aici pentru cu totul altceva.
– Sper că ţi-ai adus mâncare şi băutură. N-am de gând să te şi hrănesc în timp ce tu te înfrupţi de pe urma mea. Poţi să foloseşti toaleta de la capătul culoarului, pe stânga. Nu uita să cobori colacul când termini. O să-mi fii un pic mai simpatic.
Strânge din ochi şi parcă rânjeşte din nou, dar nu-mi pot da seama dacă glumeşte sau nu.
– Ai de gând să înregistrezi aceste discuţii?
– Da.
– O să iei şi notiţe?
– Da.
– L-ai pornit?
– Da. Înregistrează.
– Aşadar?
– Sunt previzibil. Aş vrea să începem cu începutul, spun eu.
– N-o să găseşti niciun indiciu în copilăria mea.
– Mă iertaţi, dar nu despre asta e vorba. Oamenii vor să ştie.
De fapt, nu se ştie aproape nimic despre viaţa ei, în afară de câteva date biografice sumare şi de puţinele lămuriri pe care a binevoit să le ofere în nişte interviuri mai vechi. Agentul ei din Londra a făcut publică o biografie de o pagină, în urmă cu cinci ani, copleşit de cererile de informaţii despre ea.
– Ambele perechi de bunici au fost fermieri.
– Ba nu. Bunicul din partea tatălui creştea struţi. Celălalt a fost măcelar.
– Şi părinţii dumneavoastră?
– Tata a fost avocat. Primul din familie care a mers la facultate. Mama a fost lingvist, preda la universitate. Nu-i vedeam prea des. Erau femei – fete – care se ocupau de mine. Veneau şi plecau. Cred că tata făcea multă muncă pro bono.
– V-a influenţat acest lucru poziţia politică?
Oftează şi pare dezamăgită, ca şi cum n-aş fi înţeles poanta.
– Nu am o poziţie politică. Nu sunt o persoană implicată în politică. Părinţii mei erau liberali. Se presupunea că şi eu aveam să fiu liberală, dar cred că părinţii mei erau „liberali” în felul acela şovăielnic al multora din generaţia lor. E mai adecvat să vorbim despre stânga şi dreapta, sau despre progres şi regresiune, sau chiar despre opresiune. Nu sunt absolutistă. Orientarea politică descrie o elipsă, nu o linie continuă. Dacă mergi destul de departe într-o direcţie, ajungi, mai mult sau mai puţin, tot acolo de unde ai plecat. Dar asta e politică. Nu politica e subiectul discuţiei noastre, nu?
– Nu neapărat. Dar consideraţi că este dificil, ca scriitor, să vă angajaţi într-o critică a puterii?
Tuşeşte şi îşi drege glasul.
– Nu, cu siguranţă nu.
– Ce vreau să întreb e dacă e mai greu să critici puterea aflată la conducere din postura de scriitor.
– Mai greu decât ce?
– Decât dacă aţi fi un simplu cetăţean, de pildă.
– Dar sunt un simplu cetăţean, aşa cum îi spui tu. Din experienţa mea, guvernele, în mare parte, nu ţin cont de ce au de spus simplii cetăţeni, dacă aceştia nu sunt uniţi.
– Cred că ceea ce vreau să întreb e...
– Atunci întreabă.
– Ce vreau să întreb e dacă dumneavoastră consideraţi că e mai greu să critici conducerea actuală.
– Cu siguranţă nu. Doar pentru că e aleasă democratic, asta nu o face imună la critici.
– Credeţi că literatura este esenţială pentru opoziţia politică?
Regret întrebarea de cum o rostesc, dar acum, că suntem în sfârşit faţă în faţă, toate întrebările mele atent formulate, la care am lucrat luni întregi, mi se par imposibil de pus.
Râde, apoi o apucă iar tusea şi îşi drege glasul.
– Ai o părere ciudată despre rostul literaturii.
Trag de timp, simţindu-i privirea aţintită asupra mea în timp ce răsfoiesc prin maldărul meu de notiţe. Am presupus, cu naivitate, că totul o să meargă şnur. Mă hotărăsc s-o întreb despre soră; politica e incontestabil importantă în cazul ei. În timp ce mă străduiesc să-mi formulez întrebarea în cap, ea îşi drege din nou glasul, ca şi cum ar spune Haide, doar de atât eşti în stare?, şi mă pomenesc că-mi iese din gură altă întrebare pe care nu o intenţionasem.
– Aveţi fraţi sau surori?
– Ştii acest detaliu, domnule Leroux. Era apogeul unei perioade tumultuoase. Poţi citi despre asta în arhivele publice. Dar sub nici o formă nu voi vorbi despre sora mea.
– Nici măcar despre datele elementare?
– Lucrurile care se ştiu despre cazul ei sunt în dosarul din arhivele tribunalului şi în speculaţiile nenumărate din presă. Fără îndoială că le-ai citit. Toată lumea le-a citit. Un bărbat care a acţionat singur, aşa a spus el. Tribunalul a decis că nu acţionase singur, deşi nimeni altcineva n-a mai fost arestat. Ca atâţia alţii, a murit în timp ce se afla în arestul poliţiei. Spre deosebire de atâţia alţii, el chiar comisese o crimă – cel puţin nu a negat că a săvârşit-o. Nu mai am cu ce noutăţi să vin, poate cu perspectiva familiei traumatizate, şi nici aşa ceva nu e nou. Ştim cu toţii cât de mult suferă oamenii în urma morţii neaşteptate, violente, a unui membru al familiei. În esenţă, nu este nicio diferenţă între familia unui om nevinovat care a fost ucis şi familia unui criminal executat. E ca o vivisecţie. Ca pierderea unui braţ. Nu poate fi înlocuit de nicio proteză. Familia rămâne infirmă. Asta este tot ce doresc să spun.
Fragment din Iertare, de Patrick Flanery. Traducere din engleză de Silvia Dumitrache. În curs de apariţie la Editura Univers
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
