M-am convins de mult că sunt ieşit din rând – şi ca om, dar mai ales ca scriitor – urmare a faptului că n-am suferit nicio traumă psihică în copilărie, n-am dus niciun război cu tata sau cu oricare dintre adulţi, n-am nimic de defulat, recuperat, răzbunat, bocit, psihanalizat.
Recent, am citit amintirile lui Alex Ştefănescu din volumul de „Convorbiri cu...” realizat de Ioana Revnic şi am dat peste altceva: el a avut o relaţie excepţională cu părinţii, chiar mai puternică decât a mea, în schimb a luat-o razna (fumat, alcool, poker, nota 7 la purtare, corigenţe, insitigator la încălcarea regulilor etc.) exact la aceeaşi vârstă – 15 ani – la care ceva similar a trăit şi HR Patapievici, lucru povestit în cartea „Zbor în bătaia săgeţii”.
Or, eu la 15 ani trăiam un vârf al vieţii mele şi nu numai că după aceea n-a fost cazul să mă reevaluez, iar azi să spun, ca Alex Ştefănescu, că dacă l-aş întâlni pe eul meu de-atunci l-aş pălmui – dar momentul acela continuă să fie pentru mine şi azi, după peste 40 de ani, reperul nec plus ultra. Dacă mă trezeşti noaptea, brusc, din somn, şi mă-ntrebi „Cum ai vrea să fii?”, su siguranţă răspund: „Ca la 15 ani”. Şi îndrăznesc să afirm că, în mare parte, chiar aşa este.
Lucrurile sunt însă mult mai complicate. Nu doar că nu am răni de lins din copilărie sau adolescenţă, dar fiecare vârstă prin care am trecut am privit-o – şi atunci când o trăiam, şi ulterior – cu încântare, pentru lucrurile frumoase, amuzante sau interesante pe care mi le-a adus. Fără ca asta să însemne că le ignor sau încerc să le refulez pe cele neplăcute, unele chiar dramatice (am avut şase fracturi până la 14 ani, suflu sistolic cu interdicţie la orele de Sport, plus cumplite viroze stomacale).
Cel mai bun exemplu ar fi... armata, perioadă căreia îi sunt recunoscător până azi, din mai multe motive, în vreme ce toţi ceilalţi pe care-i ştiu şi care au prins armata obligatorie o blestemă cu sinceritate.
Un exemplu la fel de bun poate fi scos din prezent: am împlinit 57 de ani cu o totală detaşare, fără nicio angoasă sau umbră de depresie şi nu ştiu nici acum care e vârsta legală de pensionare în România, în vreme ce colegii de generaţie numără zilele până la.
Şi atunci, de unde Dumnezeu să scot acele teribile torsionări ale sufletului fără de care nu prea există literatură profundă, grea, de mare valoare? Cum să impresionez lumea când esenţa mesajului meu este că mă simt bine în viaţa mea şi m-am simţit aşa aproape tot timpul, cu toate problemele ei, inclusiv medicale şi financiare?
Sigur, ştiu, un rafinat cunoscător al sufletului omenesc mi-ar putea demonstra că însăşi această mărturisire este dovada unei frustrări. Nu neg: îmi pare rău că nu pot fi zguduitor, ca scriitor, prin dramele mele existenţiale. Dar atât: îmi pare rău. Nu am insomnii din cauza asta.
În plus, sunt ieşit rău din rând ca bărbat: nu-mi plac berea, fotbalul – doar la TV şi doar de la nivelul de semnifinale UEFA Champions League în sus, nu sunt pasionat de maşini, sunt bâtă în materie de mecanică auto, nu visez să am Porsche, după cum nu visez să fiu macho, nu ştiu să joc table şi mă simt bine să-mi petrec 100% din timpul liber cu familia mea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
