Imi vine acum in minte un episod pe care l-am omis la vremea respectiva. In satul nostru isi aveau gospodariile mai multi evrei, pe care administratia horthysta ii obligase sa poarte stele galbene. Copiii lor erau de varsta noastra, asa ca ne jucam impreuna. Toti aveam stele galbene, ca si ei. Intr-o noapte, i-au incarcat si i-au dus de acolo; copii si adulti... Erau oameni foarte religiosi... Sambata, mama mergea sa le aprinda focul, pentru ca ei nu faceau nici o miscare. De sarbatorile lor in care aveau voie sa petreaca - de Purim, de pilda -, il chemau, insa, pe tata la chefuri. Se innodau niste discutii absolut fantastice. Se imbatau amandoi si, invariabil, tata intreba: “Ce-ati facut voi cu Hristos?!”. Sigur ca totul se termina in cearta. Intr-un final, ziceam, i-au dus, iar noi i-am condus, tin bine minte, pana au iesit din sat. Nu s-a mai stiut absolut nimic despre ei, pana tarziu, cand, dupa terminarea razboiului, unul singur dintre ai lor s-a intors, dar apoi, foarte repede, a plecat in Israel. Am tinut legatura cu el cat s-a putut si am aflat, la un moment dat, ca a murit in Sinai.
Sfantul si necunoscutul
La scurta vreme dupa intrarea rusilor in satul nostru, lucrurile s-au linistit, administratia maghiara s-a retras - nu inainte de a arunca in aer podul din satul vecin -, dar armata romana nu a mai venit. E drept ca nici armata sovietica nu a ramas mult timp pe la noi.
Treceau, deja, ultimele formatiuni militare rusesti care mergeau spre vest, cand, intr-o zi, un grup de rusi s-a oprit la casa preotului din sat, aflata la 20-30 de metri de casa noastra. Omul, cu figura de sfant, cu barba alba revarsata peste sutana neagra, era uluitor de iubit de catre oameni. Har avea cu siguranta, pentru ca eu insumi vedeam cum ii ducea legati pe nebuni in miez de noapte la biserica, pentru ca apoi, vindecati, acestia sa se intoarca pe propriile picioare la casele lor.
Militarii l-au luat pe sus, l-au asezat in spatele surii si l-au pus la zid sa-l impuste. A aparut insa, ca din senin, un tip. Necunoscutul vorbea toate limbile slave si nu numai, caci mai tarziu aveam sa ma conving de acest lucru. A vorbit cu ei, cu rusii, si astfel, ca prin minune, a reusit sa-l salveze pe preot de la moarte. Din acel moment, preotul l-a luat la el, unde i-a spus ca poate ramane toata viata. Eu, personal, am trait multi ani in vecinatatea acestui om, pentru ca, dupa ce preotul si-a dat obstescul sfarsit, pe necunoscut l-a ingrijit, cum a putut, mama. Nu a spus nimanui cine e, ce profesie are - pesemne ca numai preotul ii cunoscuse taina... Locuia singur intr-o casuta. Cat traise, preotul ii dusese mancare. De cele mai multe ori, insa, venea el la masa. Preotul avea o biblioteca uriasa, incredibila, si Iuliu Uray citea toata ziua. Pe acolo, prin sat, eram mai multi copii. Pentru ca voia sa arate ca face si el ceva in schimbul ingrijirii pe care o primea, Iuliu s-a decis sa ne invete fel de fel de lucruri. Venea la noi acasa - in treacat fie spus, mama nu il prea suporta, pentru ca se pomenea cu el foarte tarziu, noaptea, iar ea trebuia sa se scoale dis-de-dimineata, pentru a merge la lucru. Eu insa ma duceam la el. M-a invatat botanica - umblam impreuna prin paduri, aratandu-mi fiecare planta, floare, spunandu-mi cum se numeste si la ce foloseste -, m-a invatat zoologie si mi-a aratat cum sa intocmesc un insectar (am facut zeci), m-a invatat astronomie si numele stelelor vizibile pe bolta cereasca. Apoi a ajuns la concluzia ca trebuie sa ma invete franceza. Am inceput lectiile, dar s-a plictisit repede si mi-a zis ca mult mai important pentru cultura mea era sa stiu scriitorii latini. Cred ca si astazi mai pot recita pasaje intregi din Horatiu si Ovidiu, in dialect napolitan. Nu avea consecventa in trasarea unui program de studiu, dar stia de fiecare data unde am ramas, la ce lectie, la ce capitol. Sa dau un exemplu: mult mai tarziu, peste ani, eram invatator suplinitor la Valea Neagra, cand a venit sa ma caute si - asta e sfantul adevar - am reluat lectia de franceza de la verbul pe care il abandonaseram cu vreo zece ani in urma! Absolut uluitor. A plecat apoi din sat. Am auzit ca umbla prin zona, vanzand ochelari si biblii.
Clasa muncitoare la atac
A inceput apoi nebunia colectivizarii. Un cosmar. Preotul din sat si-a mutat biblioteca uriasa la noi. Noaptea am ascuns cartile in podul surii, acoperite cu paie. Le-am ascuns acolo pentru ca veneau securistii sa le arda. Incepand cu ora 11, circulau toata noaptea, cu jeepurile lor negre. Tata fiind muncitor, ne bucuram de o origine foarte sanatoasa si, deci, nu ne puteam teme ca ar veni peste noi. Astfel, cartile au fost salvate... Dar nebunia a continuat: canalul, puscariile. “Burghezo-mosierimea” dusa la canal, la minele din jur. In ce ma priveste, eu deschisesem ochii pe astfel de privelisti, crescusem intr-o epoca neasezata, deci mi se parea cumva firesc tot ce se intampla, nu se punea problema constiintei politice. Tin minte ca satul Berinta era totusi “anti-” tot ceea ce ni se intampla. Iar la noi, pentru ca tata era “proletar”, venea o parte din sat cu preotul in frunte, altul, nu “Sfantul” - acela murise -, si dormeau in podul casei la noi. Imi aduc foarte bine aminte cand mama le pregatea saltelele in pod si apoi lua scara. In aceeasi perioada, in munti lupta rezistenta anticomunista. Luptele de partizani din zona aceea erau foarte vii in constiinta tuturor. Eu eram copil, n-as putea sa precizez anul, iesisem cu vacile la pascut - la noi, in Maramures trebuie sa-ti castigi painea de mic, sloganul fiind “Muncesti sau dispari” - cand a aparut o formatie de securitate care a impusat un partizan pe care il cauta de mult. L-au impuscat intr-o padurice. Am auzit cand se tragea, nu intelegeam prea bine ce se intampla, dar apoi i-am vazut tragandu-l de un picior pe cel omorat si ducandu-l la masina din varful dealului.
Inaintea acestui episod, am asistat, insa, la ascunderea, tot de catre preotul satului, a altui luptator din munti. Nu dupa multa vreme, luptatorul a fost impuscat. Cum sa spun? ~sta era firescul lumii in care traiam. Simteam insa ca ceva nu era in regula, ca se putea si altfel, pentru ca imi dadea de gandit mai ales reactia oamenilor; satele sunt niste colectivitati foarte stranse, fiecare stie totul despre fiecare si reactiile lor erau extraordinar de violente; le putea pricepe orice copil. De pilda, la 30 aprilie 1949, ne-au facut pionieri - prima formatie de pionieri din Romania. Tin foarte bine minte data respectiva. In calitate de pionieri, ne obligau sa salutam cu “Traiasca Republica Populara Romana!”, altfel eram pedepsiti. La noi, oamenii se intampinau unul pe altul cu “Buna ziua”, “Salut” sau “Laudam pe Domnul nostru, Isus Hristos”. Or, noi treceam pe langa tarani spunandu-le “Traiasca Republica Populara Romana!” si ei ne raspundeau invariabil: “Du-te-n aia a matii!”. Un tip de reactie cat se poate de elocvent pentru starea de spirit din satul nostru.
La scoala, insa, trebuia sa merg in satul vecin; am fost singurul din Berinta care a facut acest pas. Mi-aduc aminte ca era un drum inspaimantator, de vreo sapte, opt kilometri, pe care trebuia sa-i parcurg pe jos si sa trec un munte - de fapt, un deal impadurit, bantuit de lupi si de mistreti. Cat a tinut iarna, mama m-a condus, saraca, pana in varful dealului, tindu-mi felinarul ca sa nu ma ratacesc. Noroc ca acest cosmar a durat doar un an, dupa care m-am mutat la un internat, facand scoala in acest regim, iar din clasa a saptea m-am dus la Baia Mare, pentru ca tata lucra la uzinele de plumb Phoenix de acolo, locuind in gazda, chiar in vecinatatea locului de munca, si astfel am putut merge si la liceu, la “Gheorghe Sincai”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
