II. Iosif Viehmann: Uriasul Emil Racovita

Am terminat Facultatea de Stiintele Naturii, sectia geologie, in 1947. Clujul avea pe atunci profesori extraordinari, dar trebuie sa subliniez ca majoritatea lucrurilor le-am invatat de la cel care mi-a fost model in viata: Emil Racovita. In primul rand, m-a invatat sa pretuiesc timpul. Cand l-am cunoscut eu, era deja batran si bolnav, dar continua sa lucreze la Institut. Iar la orele dupa-amiezii, ne spunea noua, mai tinerilor lui discipoli: "Baieti, acum lasati-ma sa ma odihnesc o jumatate de ora". Se aseza intr-un fotoliu, care acum se afla in cabinetul unde lucrez, la Institutul de Speologie, acesta fiindu-mi daruit de nepotul sau, cercetatorul Gheorghe Racovita, isi punea picioarele pe un mic taburet pe care bibliotecarii se urca pentru a ajunge la cartile de pe rafturi si se odihnea cam o jumatate de ceas. Ne retrageam cu colegii mei si, dupa un ceas, ne reintorceam in cabinetul profesorului. Ne spunea ca nu merita sa mearga acasa, chiar daca s-ar duce cu birja, pentru ca ar pierde trei ceasuri din putinele date omului. Dupa care se apuca din nou de treaba.

 

Si se muta in cabinetul sau de lucru, cel mai original din lume, impresionant ca dimensiuni, acum impartit de un zid in doua camere separate. Pe vremea lui, in acea incapere uriasa se aflau cinci mese. De la o masa dirija Academia Romana, ca presedinte al acesteia. La a doua masa, era rectorul Universitatii Ferdinand. La masa numarul trei functiona ca director al Institutului de Speologie. Masa a patra era rezervata profesorului, care, intre 1934 si 1940, le-a predat studentilor Facultatii de Stiinte, ca si celor de la Facultatea de Medicina, cursul de biologie. La masa numarul cinci era redactor-sef, conducatorul revistei franceze Archive de zoologie experimentala, a carei redactie fusese mutata de la Paris la Cluj. Nu se poate o distributie mai ordonata a unor atributii si indatoriri care, altfel, ar fi excedat pe oricine s-ar fi incumetat sa le abordeze. Marile capitole ale activitatii sale aveau fiecare masa si scaunul de lucru. Uitati-va la fotografia alaturata. Este magistrala. Racovita sta langa geam, in postura de presedinte al Academiei, iar daca mai tarziu trebuia sa faca un decont pentru institut sau sa comande niste tuburi de sticla, se muta, pur si simplu, la hartiile de la masa alaturata, a speologului. 

Si acum ma intorc in cabinetul profesorului Chappuis, subdirector al Institutului de Speologie din Cluj, mana dreapta a lui Racovita. Dupa ce am revenit din prima mea expeditie speologica in pestera de la Vadu Crisului, i-am adus esantioanele cerute si i-am dat cele doua tuburi. Le-a luat cu un zambet neincrezator. Se uita in tub, apoi se uita la mine. Se uita in al doilea tub si apoi iar la mine. Se uita unul la celalalt. Eu inlemnisem de emotie. In fine, da verdictul: "Viehmann, e bine!". Am citit pe fetele lor ca sunt multumiti. Si Racovita ma ia la intrebari: "Spuneai ca stii franceza, vrei sa-ti dam o carte ca sa afli ceva despre lumea subterana? Citesti din ea cat vrei". "Va multumesc, domnule profesor", raspund. "Dar cartea nu o poti duce acasa, continua Racovita, nici la biblioteca, va trebui sa o citesti aici. Primesti o masuta in coltul acelei camere si un scaun." Am acceptat, m-am asezat si... am ramas acolo pana astazi. Lucrarea era Tratat al apelor subterane, de Eduard Alfred Martell, fondatorul speologiei, si ii fusese daruita fondatorului primului institut de speologie din lume si al biospeologiei, romanul Emil Racovita. O paralela interesanta intre cele doua biografii. Amandoi au studiat dreptul, deoarece asa au vrut parintii, dar au studiat si stiintele naturii, adevarata pasiune a vietii lor, fara ca vreodata sa calce treptele vreunui tribunal.

Am avut atatea de invatat de la profesorul meu, care mi-a fost de-a lungul intregii vieti un exemplu de urmat. De la cum se deschide si se citeste o carte, pana la felul cum se iau notitele, cum se fac fisele tematice. Incet, am ajuns sa merg si in pesteri cu colegii. "Locomotiva" cu aburi a trebuit doar asezata pe sine, pornita in forta de acest mare om, de acest idol care pentru mine a fost un al doilea Dumnezeu. Apoi, totul a mers de la sine.

 

In perioada urmatoare, l-am vazut din ce in ce mai rar pe Racovita, pentru ca venea tot mai greu la institut, doar o data sau de doua ori pe saptamana. Erau anii aceia cumpliti, 1945-1946, cu o saracie greu de descris in cuvinte. Batran si slabit de mizeria de dupa razboi, cand totul era rationalizat contra unor "puncte" care ne erau decupate cu foarfeca din cartelele personale, "Mosu" mai urca totusi dealul spre institut. Obisnuia sa spuna: "La batranete, mananci putin". Painea, untul, laptele le ducea acasa, copiilor si nepotilor. Laborantul sau Ioan Cordos baga de seama acest lucru si ii ofera profesorului una din cartelele sale.

Racovita era de o mareata omenie. O dimineata de luni. Chappuis fusese la pescuit la volanul masinii sale americane, un Dodge, si ii adusese prietenului sau un borcan cu smantana si o gaina legata de picioare. Le lasase in antecamera profesorului. Impreuna cu Serban, ne-am dat seama ca va fi cu cantec. Catre pranz, savantul soseste la birou, vede darurile, le ia si le pune pe masa consulului zicand: "Profesore, nu te supara, pana cand studentii mei mananca peste danez uscat, fulgi de ovaz, mamaliga si carne de oaie o data pe saptamana la cantina, mananc si eu la fel, in rand cu ei". Ajutorul a fost restituit cu politete.

Despre generozitatea lui Racovita se pot spune numeroase alte lucruri. Bolnav fiind, locuind in frig, s-o fi gandit oare la zilele in care, reintors de la Paris, a donat intreaga avere de la conacul din Suranesti (Vaslui), azi Emil Racovita, toata padurea, pamantul oamenilor saraci din sat? Ca locuinta a impartit-o jumatate pentru scoala si jumatate pentru aceiasi saraci? Ca le-a facut satenilor drum de 12 kilometri pana la dispensar? S-a gandit, desigur, linistit si multumit. Mai mult, atunci cand guvernul Iorga a taiat toate fondurile pentru cercetare, a bagat mana adanc in buzunar si a scos banii necesari pentru ca activitatea Institutului de Speologie sa nu inceteze. La batranete a ajuns sarac, sarac si bolnav. Ne spunea ca pinguinii sunt ca oamenii. "Dar de ce nu sunt si oamenii buni, fideli si iubitori ca pinguinii?" obisnuia sa se intrebe.