Este uimitor cum, desi formata ca artist monumentalist, Ileana Dana Marinescu se manifesta plenar in postura de artist al decorativului. Creatoarea dovedeste o rafinata feminitate in tot ce produce. O ajuta si incantatoarea casa-muzeu, din care isi extrage de cele mai multe ori temele. Pe care le gaseste la tot pasul, in fiecare camera, pe fiecare perete, in fiecare colt. Ileana Dana Marinescu este scenograful propriei locuinte, regizorul propriilor colectii. Este un demiurg delicat, intr-o lume de fragilitati... (Marcela Gheorghiu)
De-a lungul timpului, multi au trecut pragul casei mele. Dintre toti, personalitatea care m-a marcat in mod special a fost Andrei Plesu. Nu l-am cunoscut in facultate. Am avut aceasta bucurie mai tarziu, la inceputul anilor '70, cu ocazia vernisajului primei mele expozitii personale. Nu eram inca membra a Uniunii Artistilor Plastici si de aceea am deschis expozitia in spatiul elegant al Casei de Cultura "Friedrich Schiller", unde a vorbit domnul Andrei Plesu. Au trecut multi ani de atunci si nu-i mai tin minte fiecare cuvant. M-a marcat insa o expresie pe care nu am uitat-o si nu as putea s-o uit vreodata, pentru ca m-a obligat practic sa-mi mentin cota la care acest om ma pozitionase atunci. Plesu a spus despre mine ca am o comunicabilitate "tandra, de dincolo de cuvinte". De-a lungul timpului, in acord cu aceasta afirmatie a lui Andrei Plesu, am sperat sa nu se schimbe impresia pe care o au despre mine si creatia mea ceilalti, colegi si privitori. Apoi s-a petrecut un alt moment important. Locuiam intr-un bloc din cartierul Berceni, cand Plesu a venit la noi acasa si, cu zambetul pe buze, a spus: "Vai de mine, parca sunt in casa lui Hansel si Gretel!". Nu cred ca a mai reusit cineva sa descrie mai plastic decat el universul din locuinta mea. Iar relatia noastra de amicitie a continuat.
Andrei Plesu este o persoana de un umor nemaiintalnit, cu foarte mult haz, cu foarte multa verva, cu o limba foarte ascutita. Intotdeauna i-am spus ca nu mi-ar placea deloc sa-i fiu vreodata dusman, nu pentru ca ar fi un om rau, ci pentru ca mi-ar fi frica sa ma analizeze un ochi prea critic, cum este al lui. In momentul in care ne-am mutat aici, pe Matei Voievod, Andrei Plesu a venit la inaugurare. Era perioada in care o ducea foarte greu din punct de vedere financiar si, dupa ce a intrat, mi-a spus, cu umorul care il caracterizeaza: "Dana, nu vrei sa ma angajezi pe mine custode al muzeului tau?". Intrebarea m-a magulit, pentru ca venea din partea unui om de o mare cultura si de un rar rafinament. Prin acele cateva cuvinte - "custodele acestui muzeu" -, Plesu a reusit atunci sa caracterizeze, din nou, atmosfera pe care o intalneste oricine ajunge in casa mea. Recunosc, "muzeu" e prea mult spus, dar tonul vocii lui a sunat incarcat de atata tandrete, caldura si prietenie, incat am fost magulita. El se simtea foarte bine cand intra aici. De altfel, si casa lui este destul de aglomerata, am fost de mai multe ori la ei in vizita. Totusi, e altfel casa lor. A mea este mai faramitata si cu obiecte mai mici, care nu au o foarte mare valoare - ce poti sa spui despre o colectie de linguri, de exemplu? Daca iei fiecare lingura in parte, valoarea ei e de doi lei. Dar in momentul in care ele sunt aranjate si dupa ce le incarci cu suflet, recunosc, e altceva. La mine, obiectele capata valoare prin felul in care sunt aranjate si prin multitudinea lor, prin faptul ca am avut curajul sa le expun, sa umplu un perete numai cu linguri de diferite marimi sau o usa numai cu chei... Ce valoare poate avea o cheie? Dar cand vezi o usa plina cu chei si ancadramentul acesteia plin cu lacate, mai ca te amuza! Iar asta cu certitudine ca ma caracterizeaza: umorul. Si in viata de toate zilele, si in ceea ce lucrez. Titlurile lucrarilor mele trebuie intotdeauna sa genereze un declic, ele atrag atentia iubitorului de arta. Si nu doar eu consider asa, ci toti cei care imi privesc creatia. Cand deschid o expozitie personala, am placerea de a sta acolo de dimineata pana seara, pentru a urmari oamenii care pasesc inauntru. Cu foarte multi dintre ei chiar intru in vorba, dar de cele mai multe ori ii urmaresc si simt cum starea lor sufleteasca se schimba. Intra in expozitie mai gri, mai terni, mai obositi, iar in momentul in care ies, sigur au un zambet pe buze si o bucurie aproape ludica li se citeste pe chip. Ceea ce pentru un artist este un mare compliment. Chiar daca nu vorbesc intotdeauna cu ei, m-am incarcat deja cu o stare de bine, iar daca si vorbesc, de cele mai multe ori am bucuria si uimirea de a intalni oameni carora le place arta mea. Pentru noi, artistii, este, la urma urmei, singurul lucru care conteaza. Conteaza sa ti se cumpere lucrarile, dar mai ales conteaza sa-ti fie sincer apreciata munca.
In dialog cu Cel de Sus
In casa mea, in afara de familie si de prieteni care nu au legatura cu arta, intra extrem de multa lume care apreciaza cele expuse aici. De pilda, regizorul de televiziune Eugen Todoran si sotia lui, care sunt fani ai mei si pe care eu ii iubesc sincer. Apoi, mai exista un personaj - pentru ca este cu adevarat un personaj -, Costel Popa, actor, dramaturg, poet si filosof de la Iasi. Cand ma gandesc la el, singurul cuvant care imi vine pe buze este "sampanie". Omul acesta este mereu in verva si de o bucurie senina, pe care o revarsa in toata casa. Apoi, imi trec frecvent pragul critici de arta cu care intru intr-o rezonanta perfecta: Aurelia Mocanu, Adrian Silvan Ionescu.
Aurelia Mocanu nu ma cunostea personal, dar acum cativa ani buni a vazut intr-o expozitie o lucrare de-a mea - o Familie regala facuta din sifoane - si a insistat, in stanga si-n dreapta, sa ma cunoasca. De atunci am ramas bune prietene. Sunt foarte multi colegi - si pictori, si sculptori, dar si graficieni, nume importante in viata culturala din tara noastra, Cristiana Bota de la TVR, Ilinca Ciobanu de la TVR Cultural, lista e mare si mi-e greu sa insir acum toate numele - care vin aici pentru ca se simt bine in aceasta casa. Oricum, e vorba de generatii diferite si asta ma incanta. Vin oameni tineri, care se bucura de ceea ce am realizat aici. Foarte multi, de pilda, ma intreaba daca am facut scenografie la viata mea. Le raspund ca nu. Nu am facut scenografie, insa felul in care mi-am decorat casa ii face sa ma suspecteze de asa ceva.
As mai avea ceva de punctat. Desi peretii casei mele sunt plini de icoane, relatia mea cu religia este una absolut normala, detest bigotii, chiar ma inspaimanta. Consider ca religia este in noi si nu trebuie manifestata prea mult, cred si nu pozez in credincios. Ma duc la biserica ori de cate ori e goala. Daca biserica e plina, am sentimentul ca aduna foarte multe energii negative, care ma deranjeaza si nu ma pot concentra. Nu tin posturi, ma manifest ca un crestin, dar nu sunt chiar practicant. Poate ca, in momentele grele, ma gandesc mai mult la Dumnezeu si poate ca ar trebui sa o fac mai des. Cum spuneam, daca trec prin fata unei biserici si simt ca e goala, intru si port dialogul meu ascuns cu Cel de Sus. Icoanele pe care le am in casa le consider opere de arta si, in afara de incarcatura lor religioasa, partea estetica este chiar amuzanta, pentru ca e vorba de pictura pe sticla, realizata de artisti naivi, care au hazul lor. Pentru mine, au fost adevarate lectii de desen, de tusa si de compunere. Uimitor, de pilda, felul foarte particular in care au vrut ei sa exprime sentimentul de durere.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
