15. Omul din tren
Eram o insula pierduta in imensitatea orasului. Zilele, ca niste aisberguri perfide, veneau peste mine, grele, impasibile, colturoase.
Oboseam de zece ori mai mult decat toti trecatorii, pentru ca eu nu mergeam pe strada, ci ma strecuram, cu atentia vesnic treaza si nervii intinsi la maximum, caci fiecare ceas al zilei mi se parea o ambuscada, un pericol iminent, caruia trebuia sa fiu pregatit a-i face fata. Simteam instinctiv ca n-aveam "greutatea" potrivita pentru acel loc, cu o gravitatie diferita de provincia din care veneam. Eram gol pe dinauntru, ca o statuie de bronz, iar "experienta" mea era irelevanta pentru a supravietui aici.
Dar cum valul este, in genere, vehiculul tineretii mi-am incercat si eu norocul sperand ca al meu, valul meu, ma va scoate cumva, printr-un miracol, la taramul fagaduintei. Semne erau: in foarte scurt timp reperasem cele cateva institutii importante din punctul meu de vedere - Gara, Opera, Ateneul, sala de sport din Buzesti, redactia Romaniei literare - urmau Luceafarul si Contemporanul! -, cinematografele din josul Universitatii si ajunsesem chiar si la "Lemetru", pe cheiul garlei, cam pe la Timpuri Noi de azi. Unde aveam o ruda indepartata. Ma plimbam adeseori, in largul meu, pe malurile Dambovitei, intre Unirii si Opera, si, paradoxal, in ciuda mizeriei si a sobolanilor mari cat pisicile ce roiau cu sutele, ma simteam in siguranta - reflexul celui trait in munte, unde pe firul apei nu te poti rataci!
Intrerup, pentru un paragraf, cronologia, caci vorbind despre Dambovita mi-am adus aminte de o scena memorabila, tarkovskiana de-a dreptul, petrecuta prin anii '85-'86.
Eram intr-un personal, mergand de la Bucuresti spre Pucioasa, drum pe care-l faceam frecvent, din pacate, prin forta imprejurarilor. Trenul respectiv era mai mult un fel de Arca pe roti, in care se inghesuiau, asudand laolalta, oameni si animale - tren de navetisti si tarani pietari de prin comunele de pe traseu, cu fetele prostite de bautura si soarele dogoritor al amiezii, grupati in cete "etnice" sau pe afinitati (scuzati cuvantul), jucatori de septica si 66, tablagii, barbugii, care blocau culoarele si banchetele cu papornitele soioase de rafie si sacii de cereale, descurajand prin numar, volum si imprecatie orice incercare timida a vreunui studentas ori pasager mai spalatel de a calatori civilizat. Nu o data am avut "meciuri", intervenind, "aflandu-ma in treaba" dupa parerea lor, incercand sa protejez vreun naiv care protesta cerand liniste ori pur si simplu dreptul de a se strecura pana la toaleta. Urcasem si acum gata montat, pregatit pentru orice, privind cu ostilitate gloata ce "savura" calatoria barbara "spre casa" in vagoanele devastate, fara geamuri, mirosind a urina si neam prost prin care trecea hulpav nasul, colectandu-si spaga din ziua aceea, in locul biletelor de calatorie. Pe ultimele doua locuri din vagonul in care ma urcasem stateau inghesuiti doi copii cu mama lor, iar pe tampoane, intre cele doua vagoane, invelit in praful si lumina cetoasa ce intra prin burduful spart de deasupra, un barbat cu palarie de fetru gri "dansa" in ritmul rotilor, cu o carte in mana, senin, ca de pe alta lume, cu un colt al camasii albe iesit din pantalonii de tergal, pipaind cu cealalta mana in cautarea vreunui eventual punct de sprijin. Parca era holograma unei rastigniri postmoderne - poetul crucificat direct pe multime - dar chipul radios al lui Ioan Alexandru, caci el era personajul, care tocmai ridicase privirea, denota mai degraba o placere greu de plasat in acea scena grotesca. "A, draga, imi zise vazandu-ma, extraordinar! Extraordinar. Vino sa-ti citesc!" Ne cunoscusem cu ceva vreme inainte si ne vedeam, uneori, pe la Casa Scriitorilor. "Vino, a continuat imperturbabil poetul, sa-ti citesc - e o carte extrardinara! Anton-Maria del Chiaro. Asta a fost un florentin, secretarul lui Brancoveanu si a scris, pe la o mie sapte sute si ceva, cartea asta despre Valahia. Fii atent ce scrie despre Bucurestiul nost". Incercam sa ma imblanzesc rapid pentru a intra in realitatea lui - si a mea, pana sa urc in postalionul cu pricina - pentru a auzi ce incepuse sa-mi citeasca; m-am mai uitat o clipa in jurul meu dupa care am inchis ochii si am ascultat: "Bucurestiul este actualmente resedinta principelui... El e situat intr-un loc foarte jos si mocirlos, si ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, daca de o parte si de alta ale strazilor sale principale nu s-ar fi pus scanduri groase de stejar, in forma de punte... Cismele nu se gasesc, ci numai cateva fantani cu apa rea; in schimb Dambovita, care uda Bucurestiul prin doua ramificatii, contine o apa usoara si sanatoasa in care se gasesc pastravi foarte gustosi". Ei, comenta el razand cu toata fata, ce zici, ti-ai fi imaginat asa ceva despre draga de Dambovita? Ha, ha."
Nu. Nu mi-as fi imaginat nimic. As fi stat incordat ca un arc, sa treaca cele trei ore de drum si m-as fi straduit sa uit imediat totul. Daca n-ar fi aparut, printr-un culoar misterios, dintr-un alt timp, mergand catre un alt timp, poetul Ioan Alexandru.
Precizare
In episodul nr. 9 din 1 decembrie 2006, am atribuit, din graba, intamplarea cu sinuciderea baiatului doctorului Martinovici, cand de fapt era vorba despre doctorul Maiorescu. Fac acum cuvenita indreptare cu scuzele de rigoare. (A.F.)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
