Desi primavara s-a instalat de mult (inca din toamna!) pe plaiurile mioritice, desi de cateva saptamani e cald ca vara, desi, altfel spus, sezonul festivalurilor s-a deschis bine, "recolta" pare a fi, in acest an, ceva mai slaba decat de obicei: doar vreo doua-trei reuniuni teatrale s-au desfasurat pana in prezent si doar alte vreo doua-trei se anunta. Oricum, o incursiune-fulger pe alte meridiane a suplinit ceea ce niciun cronicar care se respecta nu poate resimti decat ca pe o lipsa. Pentru ca... asta e: rau cu rau, dar...
Mai rau e sa nu schimbi aerul Bucurestiului teatral cu aerul (sau aerele) altor orase, fie ele capitale sau nu, culturale sau nu, teatrale, la randul lor, sau nu. Mai rau e sa nu vezi ce se intampla pe scenele din tara si sa crezi ca, fara sa stii, capodopera iti fuge de sub nas si ca s-ar putea sa nu mai ocazia sa o "recuperezi". Mai rau e, pe scurt, cu (prea) putine festivaluri de teatru decat cu (prea) multe.
La fel au socotit, pare-se, si oamenii scenei din Turcia atunci cand au initiat Festivalul International de Teatru al Marii Negre, acum sapte ani, la Trabzon. La editia cu numarul opt am ajuns si eu, pentru o zi intreaga si una alcatuita dintr-o dupa-amiaza si o dimineata, impreuna cu Teatrul "Mihai Eminescu" din Botosani si spectacolul sau Ivan Turbinca.
Sistemul teatral turcesc difera nu doar de al nostru, ci si de tot ceea ce cunosc, personal, despre alte tari. Un organism central (exista cineva cu titlul si functia de director general al teatrelor de stat) stabileste atat echipa de conducere a uneia sau alteia dintre institutiile din retea (e vorba despre teatrele publice, trupele particulare - nu prea numeroase - nesupunandu-se acestui regim), cat si "deplasarea" actorilor si a regizorilor, prin repartitie, de la una la alta. Cel mai greu se ajunge, desigur, in teatrele importante din orasele mari, fapt care intretine printre creatori o stare concurentiala permanenta, actorii, mai ales, avand grija sa se pastreze tot timpul "in forma", in vederea unei eventuale "promovari". Cu alte cuvinte, artistii au siguranta zilei de maine, dar nu au siguranta locului de munca - un paradox nu tocmai paradoxal, in definitiv, si cu care, dupa cum spunea o tanara actrita proaspat sosita la Trabzon, desi originara dintr-un alt oras cu teatru, ei s-au obisnuit. Teatrul de Stat din Trabzon, inaugurat in 1987 si purtand, din 1997, numele lui Haluk Ongan (1924-1978), dramaturg, traducator, regizor si animator cu intensa activitate in oras, are o trupa alcatuita din douazeci si patru de actori si un sediu situat foarte aproape de centru; sala, de circa 350 de locuri, e construita intr-o panta foarte avantajoasa pentru privitor, indiferent de scaunul pe care il ocupa, iar foaierul e simplu si eficient impartit. Festivalul gazduit in aceasta cladire nu prea vasta, dar eleganta si primitoare, a debutat ca o modesta intalnire a teatrelor din regiunea Marii Negre, ajungand, treptat, la dimensiuni organizatorice si artistice care le permit celor ce-l dirijeaza - tineri, cu totii, entuziasti si prietenosi - sa viseze, pentru editiile viitoare, la o "cuprindere" mult mai larga; productii sosite din China, Franta, Macedonia, Slovenia si Iran au dat semnalul inca din aceasta primavara.
In scurtul rastimp pe care l-am petrecut la Trabzon am apucat sa asist doar la doua spectacole - cu tot cu "al nostru" -, dar lectura programului mi-a vorbit despre o reuniune aducand alaturi, de pe malurile Marii Negre, trupe din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Bulgaria, Azerbaidjan, plus, desigur, Turcia, o reuniune de bun nivel calitativ - in intentie, cel putin. Albena, montarea bulgareasca vazuta in prima seara, apartine Teatrului "Sava Ognianov" din Ruse si propune, sub pana scriitorului Iordan Iovkov, un text inspirat din motive populare si istorisind o poveste de dragoste cu trei protagonisti (sotul batran, sotia tanara si iubitul asijderea) si cu nenumarati figuranti (locuitorii satului, care comenteaza tot timpul intamplarile). Regia lui Plamen Panev nu mi s-a parut deloc revolutionara - dimpotriva; altminteri, spectacolul e "curat", are o scenografie frumoasa si e jucat corect, calitati suficiente, s-ar zice, pentru a merita aplauze incantate din partea publicului (beneficiar si al traducerii in limba turca, proiectata pe un ecran). Diferenta dintre incantare si entuziasm am facut-o insa, in seara urmatoare, la reprezentatia romaneasca. Ivan Turbinca, inspirat, evident, din povestirea omonima a lui Ion Creanga, e un scenariu in care regizorul Ion Sapdaru a inserat, cu notabil instinct dramaturgic, si episoade din alte scrieri ale autorului; a rezultat un text foarte amuzant, dar deloc lipsit de o vana de melancolie, de tristete chiar, alimentata de relatia complicata dintre nastrusnicul soldat rus lasat la vatra si Moartea care, in cele din urma, se satura de el. Regizorul a intreprins insa, in subsidiar, un veritabil studiu (scenic) de etnografie, ritmand mizanscena cu extraordinare muzici populare, dinamizand-o cu dansuri indracite (coregrafia: Victoria Bucun) si stilizand, in imaginea plastica, teme si motive folclorice (scenografia: Mihai Pastramagiu, masti: Gelu Rasca). Ceea ce a izbutit insa in special Ion Sapdaru a fost "motivarea" distributiei, care, avandu-l in frunte pe Daniel Badale (excelent in rolul titular), s-a dezlantuit, la Trabzon, cu o vioiciune, o precizie si o bucurie a jocului ce s-au transmis de indata salii. "Prinsa" inca de la inceput (in ciuda aluziilor nu tocmai dragastoase din text la razboaiele cu turcii...), asistenta s-a incalzit treptat pana la a izbucni, la sfarsit, in aplauze si urale intocmai ca pe stadion.
...Numai bine spre a-i ostoi cronicarului dorul de festivalurile de-acasa...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
