Intamplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie a fost conceputa ca un fantasy original, mizand pe trama fantastica, dar si pe pitorescul personajelor si pe umorul absurd al situatiilor. Se pot regasi aici unele formule si toposuri ale genului: naratiunea picaresca, cele doua lumi care interfereaza (lumea oamenilor si a vrajitorilor), lupta dintre bine si rau, personajele duble, care apartin ambelor lumi si care calatoresc prin amandoua, in cautarea adevarului despre ele insele, dar si pentru a salva lumea, mister, spatii si fiinte stranii, amestecate cu acelea reale, situatii dintre cele mai neasteptate, schimbari spontane de cadru, dar si de tonalitate, simplitate stilistica. Cosmin Perta, n. 1982, este secretar general de redactie al revistei Cuvantul, autor pana in prezent al volumelor de poeme Zorovavel (2002) si Santinela de lut (2006). Intamplari la marginea lumii este ilustrat cu sase desene semnate de artistul Vlad Fischer. (...) Cu vrajitori, invatacei, animale vorbitoare si un soi de zana ce poate merge pe sub apa, povestea se rostogoleste ca un boule de neige epic, acumuland rapid episod dupa episod, fiecare perfect stapanit stilistic si cu o remarcabila stiinta a creionarii, din doua-trei tuse, a caracterelor personajelor. (Ioan Grosan)
Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie
Episodul II
In care Axinte se angajeaza merceolog in Haran
- Caine esti tu? intreba barbatul in negru.
- Nu, sunt invatacel, spuse barbatul in zdrente.
- Ba mie nu-mi semeni a invatacel, mai degraba a caine, spuse barbatul in negru.
- Ba nu, sunt invatacel, spuse barbatul in zdrente.
Deasupra lor luna tocmai intrase in cel de-al treilea patrar si-si intindea razele in jos ca o scara alburie pana in colbul drumului. Barbatul in zdrente statea intr-o rana la marginea santului, iar barbatul in negru, calare pe-un cal ce se tot smucea si fornaia, ii dadea ocol si parea ca-l priveste de sub gluga trasa pe cap.
- Da? tu oi fi vreo ciuma, sau poate vreun drac impielitat de-ti salta pintenii cu atata rivna in jurul meu, spuse omul in zdrente.
- A, nu, eu sunt astrolog, spuse barbatul in negru si calul se ridica pe picioarele din spate nechezand nerabdator.
- Astrolog cu sabie la brau si cu perciuni atat de lati ca ai tai pana acum n-am mai vazut, spuse ganditor barbatul in zdrente.
- Nici eu caine care sa vorbeasca pe nas pana acum, spuse omul in negru si se facu nevazut in tropotul calului. (...)
Cand se trezi, Axinte se aseza in fund si-si trase o palma in mijlocul fruntii atat de tare, incat zgomotul se auzi in noapte la o distanta de cateva sute de metri. Ei, na, mare paguba-n ciuperci, spuse Axinte si-si lua zborul imediat, ca un lastun, cam in aceeasi directie in care o pornise si asa-zisul astrolog. Si cum zbura el asa, zgribulit de frig, mai mult plictisit decat avantat, ii paru tare rau lui Axinte ca la plecarea din Aruk nu smulsese si plopul cu radacini cu tot si sa zboare pe el, caci, zicea, le-ar fi aratat el atunci alora ce inseamna de fapt zicala "Sa fii in plop si plopul in aer". Era o noapte lunga si apasatoare si parca si norii erau mai jos decat de obicei, semn sigur de ploaie, sau poate dansau vrajitorii pe nori, si nici o asezare pe intinsul campiei nu se vedea, decat niste forme negre si unduite, ca niste dealuri sau dune de nisip. Dar nu puteai fi niciodata sigur in pasta cleioasa a noptii ca nu-i chiar burta vreunui urias adormit pe care nu e bine sa-l superi. Asa ca Axinte isi incetini zborul nitel, isi incrunta privirea si privi direct prin noapte ca printr-un ochean si vazu ca in fata apare exact ceea ce trebuia sa apara, orasul Haran, la cinci orase dupa Tamal si la sase dupa Aruk, casa a unora dintre cei mai temuti vrajitori si a celor mai cruzi dintre oameni.
Era totusi destul de departe si zburand cam cu doua sute de verste pe ora mai avea ceva pana acolo. Asa ca se lasa pe spate si-si aminti cum a fost el prima oara la o manastire si n-avea ce face pe-acolo si avea chef sa traga o lulea cu mahorca si tocmai cand si-a umplut-o mai bine si dadea sa si-o aprinda, cand era pofta mai mare, sare un inger mic, cat un lat de mana, si unde nu mi ti-l ia pe Axinte la palme si mi ti-l spurca si-i da cu luleaua de pamant de tandari se facu. Si ce sa fi facut? Tare suparat a fost Axinte, da' nici mahorca n-a mai pus in gura de-atunci.
O dimineata placuta, cu licariri roz se arata drept in fata si norii erau asezati pe randuri ca niste soldati care marsaluiau impreuna spre vest si o mare caldura razbatea dintre ei. Haranul se vedea deja cu ochiul liber, Axinte zbura catinel, leganandu-se ca o frunza, si intr-un scurt moment de luciditate isi aminti ca de fapt el nu este nici invatacel, cum pretinde, nici vrajitor, doar un biet nebun care zburataceste de colo-colo si o mare tristete il cuprinse pe loc. Si se hotari ca de acum sa spuna si el ca e merceolog, poate asa l-o crede lumea mai bine si n-o da de banuit. Oricum, sa fii merceolog e lucru mare si e o meserie mai mult decat onorabila si respectabila pentru un om cu scaun la cap. Dar gandul acesta il parasi chiar cand ateriza dandu-se peste cap, mai sa-si rup-un picior, intr-o gradina cu zarzavaturi de la marginea Haranului.
- Ce esti tu?
- Eu, eu sunt merceolog, ii spuse Axinte plin de mandrie babutei care incremenise de uimire cu sapa ridicata deasupra capului la cateva straturi de varza mai incolo. Nici nu apuca sa se dezmeticeasca bine batrana, ca Axinte pasea tantos peste straturile de ridichi catre iesirea din curte. Spre marea lui bucurie, targul din Haran era mult mai mare decat cel din Aruk, asa ca, iesind pe poarta, se pomeni drept in mijlocul forfotei de negustori, oameni, fiinte ale padurii si vrajitori. Tocmai in fata lui se intindea o mica taraba de postavuri si Axinte, uitandu-se o clipa la hainele lui ponosite, o porni intr-acolo voios, uitand ca nu are nici o letcaie in buzunar. De dupa taraba il iscodi un spiridus verde burtos, destul de neincrezator.
- Ce esti tu, intreba spiridusul?
- Eu sunt merceolog, spuse Axinte, da? tu ce esti?
- Eu sunt spiridus verde burtos, spuse spiridusul verde burtos si-si vari capul intre postavuri usor rusinat.
Nu se stie cum, dar Axinte cand isi scotoci buzunarele scoase, pana si spre uimirea lui, un teanc de bancnote nou-noute de o suta de drahme. Fara sa-si bata capul prea mult, isi alese un postav rosu-rubiniu, cum nimeni nu purta prin partile acelea, si-l ruga pe spiridus sa-i faca pe loc din el o pereche de pantaloni cu tiv, dubli la genunchi pentru uzura, si o camasa cu maneci largi, sa nu transpire.
Astfel gatit, Axinte, cu pas egal, incepu sa strabata targul si sa-si holbeze ochii oricum holbati pe la tarabele targovetilor si-n poala decoltata a zanelor de padure care stateau pe margine cu cersitul. La un moment dat ii veni o idee si-l intreba pe primul trol iesit in cale cam pe unde o fi breasla merceologilor in orasul acesta. Si parand ca pricepe din mormaitul nervos al acestuia cam pe unde ar fi, o porni intr-acolo cu pas intins si cu nasul pe sus.
- Ce esti tu? il intreba pe Axinte un barbat inalt si slab chiar la intrarea in cladirea pe care scria cu litere mari de tipar FRIZERIE, unde era buluc de lume ascunzand usa dosita din stanga, deasupra careia statea scris cu creta Centrul Merceologilor Amatori din Haran.
- Eu sunt merceolog, raspunse Axinte.
- Ha-ha, si eu sunt merceolog, spuse barbatul lunguiet cu o vadita bucurie.
- Nu ai nevoie de un tovaras? il intreba Axinte cu o figura curioasa.
- Nu, nu am nevoie, raspunse barbatul lunguiet cu o figura suspicioasa, dar daca vrei neaparat...
- A, excelent, spuse Axinte, unde mergem acum?
- Nu stiu, haide sa mergem la grajdurile lui Ta, unul dintre Paznici. Am auzit ca tocmai si-a cumparat o herghelie de cai-fantoma. Dar sa ai grija pe-acolo, Ta e colectionar, are tot felul de obiecte magice, sa nu te puna Sfantul care-cumva sa-ti alunece ochii pofticiosi pe ele, ca ne ia naiba si acolo ne raman lesurile, hrana pentru cerberii lui.
- A, nicidecum, stai linistit, ii spuse Axinte strainului pe care, pe drum, afla ca il chema Vicinius si era dintr-un sat de pe langa Teba, iar vesmantul lui purpuriu stralucea in soare ca un ochi de caine turbat.
Ta era un barbat inalt, bine facut, cu sprancenele groase si pometii iesiti in afara. Nu era foarte batran, sa fi tot avut vreo 60 de ani. Cand ii vazu pe cei doi din departare se opri o clipa, desi parea prins de treburi, si-i privi ingandurat. Iham, spuse Ta ca pentru sine, si se intoarse in grajdurile mari de langa locuinta, de unde tocmai iesise.
- Salut, Vicinius, iarasi imi tulburi apele, spuse Ta fara sa se uite la ei in momentul in care cei doi se ivira la intrarea in grajduri.
- Nu, departe de mine gandul acesta, stapane, Doamne fereste, doar am venit sa vad ce mai faceti si daca aveti trebuinta de ceva ajutor, sa vad de vi-s buni caii, spuse Vicinius mieros.
- Si tu cine esti? se repezi Ta la Axinte cu o cautatura manioasa.
- Eu, eu sunt merceolog, spuse Axinte.
- Aha, merceolog carevasazica, spuse Ta, si ce ai la tine?
- Am broaste, raspunse prompt Axinte.
- Broaste ai, remarca indignat Ta, ce fel de broaste ai?
- Uite de astea, spuse Axinte si chiar in momentul acela o sumedenie de broaste rosii, verzi, aurii, negre ca funinginea si albastre ca agata iesira cu sutele din manecile largi ale lui Axinte si se imprastiara pe podeaua grajdului, sarind si oracaind suparator in toate partile. Vicinius ar fi putut sa jure ca la un moment dat vazuse cum unele broaste ii ieseau lui Axinte pana si din gura in timp ce pleoscaia multumit de ce vedea in jur.
- E nebun! urla Ta sarind si el de colo-colo de scarba broastelor. Iar Axinte, la aceste cuvinte, se simti pe loc profund jignit. Asta se intampla tocmai cand in grajd aparu nedumerit un vrajitoras mic si obez. Acesta era Ruruk, ruda de departe a lui Ta, care il primea in casa din complezenta, nu lipsit de oarece greata. Ruruk era un vrajitor de rangul al doilea, fiul lui Rurukan si nepotul lui Rurukin din orasul Rur, inrudit cu orasul Ruk, care la randul sau era inrudit cu orasul Aruk. Avea o fata bucalata si ochi inexpresivi care pareau a se afla intr-o continua uimire, iar bratele scurte si groase si le agita mereu, de parca il incomodau sau nu avea altceva mai bun de facut cu ele.
- Ce se intampla aici? intreba autoritar Ruruk. Ei, mai nimic, niste broaste, spuse supus si temator Vicinius, care-si blestema zilele ca-l adusese pe Axinte cu el, in timp ce Ta, cu un gest al mainii in aer, facu sa dispara toate broastele pe data, ca si cum nici n-ar fi fost.
Nu se stie cum, dar in buluceala, dupa ce a intrat, Ruruk a rasturnat din greseala un vas mare de portelan, cam cat un stat de om, ce se afla dupa usa. Nu era un vas oarecare, ci un vas chinezesc de mii de ani, in care erau inchisi caii-fantoma ai imparatului Kim Dun, pe care Ta ii achizitionase cu mari sacrificii pecuniare si tocmai se pregatea sa-i aseze in staule de sticla special amenajate. Vasul s-a spart cu un zgomot puternic, de tunet, si caii fantoma, vazandu-se liberi, o luara la goana direct pe usa si apoi in vazduh. Nici nu s-ar putea descrie jalea lui Ta si figura pe care o facu vazand acestea. Mai apuca doar sa injure zdravan intr-un dialect al piticilor de padure si o zbughi si el in zbor pe urmele cailor.
- Vai de mine si de mine, vai de mine, sigur ma ucide de nu-i prinde, vai de mine si de zilele mele, se tanguia Ruruk incontinuu, rotindu-se de colo-colo prin grajd, in timp ce Vicinius, de spaima, se furisa tiptil afara din curtea vrajitorului.
- Ei, na, lasa, ca doar n-o fi foc, spuse Axinte, haide cu mine de vrei.
- Auleu, da? unde, intreba Ruruk?
- Prin lumea larga, spuse Axinte.
- As veni, as veni oriunde, numai sa nu ma prinda, dar eu nu stiu inca sa zbor decat pe matura, iar matura mea e acasa si pana ma duc dupa ea sigur ma prinde, se tangui Ruruk.
- Ei, na, tine asta, ii spuse Axinte si ii intinse o osie de car pe care o gasi la indemana. Pe asta sigur poti sa zbori, pe osie e cel mai bine, asta e tehnica vrajitorului modern, asculta-ma pe mine, ii mai spuse el.
Si uite asa, cei doi se inaltara in zbor, Axinte mai mult pe spate, ca de obicei, iar Ruruk calare pe osia de car cu care inca nu se obisnuise si mai avea mici probleme cu directia, insa zbura binicel. Inainte de a pleca, Axinte vazuse langa urna sparta o micuta oglinjoara de cristal pe care o piti grijuliu in buzunar. Sa fie, nu stii cand ti-o fi de folosinta, de lucrurile mici trebuie sa ai grija, nu stii niciodata, isi spuse Axinte in gand. Si cum zburau ei asa, in tanguielile lui Ruruk cel bondoc, Axinte scoase oglinjoara si o privi.
- Auleu si vai de mine, exclama Ruruk, ce-ai facut, nefericitule, acuma sigur ne omoara. Asta e oglinjoara magica a lui Ta, nu trebuie decat sa te gandesti la un loc si sa te uiti in oglinda si acolo ajungi, spuse Ruruk, pentru asta sigur ne taie.
- Fii fara grija, replica Axinte, nu ne mai gaseste el pe unde ne-om duce noi, dar isi inteti totusi zborul cu inca vreo suta de verste pe ora, de abia mai putea Ruruk pe osia lui sa se tina dupa el.
Dupa vreo cateva ceasuri bune de mers, Axinte tot cu gandul la oglinjoara era, in timp ce Ruruk se-nrosise si transpira abundent, tinandu-se in echilibru pe osie. Axinte cobori incetisor pe-un delut mai ferit tragandu-l c-o mana si pe Ruruk dupa el. Nici nu ajunsera bine jos ca spuse Axinte: oare chiar asa sa fie cu oglinda asta, ia s-o-ncercam. Ruruk, vin? langa mine. Si scoase oglinda si se uita direct in ea. Nimeni nu stie exact ce i-a trecut lui Axinte prin cap sau la ce s-a gandit, cert e ca, impreuna cu rotofeiul Ruruk, s-a trezit intr-o intunecime groasa si umeda.
- Acuma ce-i de facut? intreba Ruruk.
- Hai si-om vedea, spuse Axinte. Nu ai si tu un briceag la tine?
- Ba da, cum sa nu, spuse Ruruk, stai numai sa-l scot. Si luand briceagul in mana, Axinte se puse sa spintece bezna cu miscari sigure si dintr-o data se pomenira amandoi izbiti de pamant si o blana mare si calda se prabusi peste ei. Iesisera din burta unui magar care acum era peste ei si in jurul lor se intindea un camp plin de ciulini.
- N-avem vreme de asta, spuse Axinte dand magarul la o parte si bagand oglinjoara la loc in buzunar.
- Cam pute magarul asta, o fi batran, spuse Ruruk cu jumatate de voce, ca pentru el. Si uitandu-se-n jur, nedumerit cum era, il intreba pe Axinte: Si acuma, acuma ce?
- Acuma stam, ii raspunse Axinte. Nu stiau unde sunt si nici in ce vreme. Vedeau doar un camp plin de ciulini in jurul lor si un magar mort in spate.
- Hai sa facem ceva, spuse Ruruk. Hai, spuse Axinte, dar ce?
- Am putea face niste iepuri, ca-i tare golas campul asta, spuse Ruruk.
- Am putea, spuse Axinte.
- Si apoi am putea sa-i vanam, ca tare ne plictisim.
- Am putea face si asta, spuse Axinte din nou. Si incepura sa pocneasca din degete ca la joc si la fiecare pocnitura din degete a lui Ruruk, trei iepuri ieseau din pamant, si la fiecare pocnitura din degete a lui Axinte, alti trei iepuri, sanatosi tun, ieseau din pamant si stateau drepti, cu fata la ei. Si poc-poc si poc-poc pana cand toata campia, pe o raza de cel putin opt sute de metri, fu impanzita de iepuri care stateau drepti, unul in spatele celuilalt, formand un evantai cu linii perfecte.
- Si acuma ce? intreba Axinte.
- Acuma hai sa-i scuipam, spuse Ruruk.
- Pai cum? intreba Axinte.
- A, pai fa asa, spuse Ruruk si slobozi un scuipat cu bolta drept in coada evantaiului, unde avu efectul unei mici bombe, starnind praful si aruncand in aer ciulini si iepuri deopotriva. Si se pusera sa scuipe mai abitir ca birjarii. Si la fiecare scuipat al lui Ruruk trei iepuri mureau, si la fiecare scuipat al lui Axinte doar cate unul si inca trei de sub pamant.
Si tot scuipand ei asa in iepuri, incepu sa se lase seara si o dunga rosiatica se ivi la orizont. Ruruk se opri si ofta: Eu nu mai pot, mi s-a uscat gura. Si eu m-am cam amarat, spuse Axinte si vazu in zare inca vreo sapte iepuri ramasi singurei si nu-l lasa inima sa-i lase asa. Si cand isi umfla bojocii o data, scuipa cu atata forta, incat pe toti sapte deodata ii pravali si nu numai atat, o popandauca gestanta aflata la doi kilometri distanta numai cand auzi vajaitul scuipatului venind catre ea si, de spaima, slobozi toti cei patru mici popandai, care sarira afara din pantec si o luara la fuga care-ncotro.
- Ehei, spuse Axinte, ce bine era daca eram si eu vrajitor. Acuma nu ne-am fi plictisit.
- Da, mare pacat, spuse Ruruk, ai fi putut fi un vrajitor pe cinste. Poate in cativa ani de exercitiu ajungeai aproape la fel de bun ca mine.
- Hehe, nenicule, mai rar ca ?mneata, nu-i chiar asa usor, spuse Axinte, cazut pe ganduri.
O seara rosiatica acoperi campul cu ciulini si umbrele norilor pe deasupra semanau cu niste foci grase plutind in deriva. Incetisor, plictisiti sa mai zboare, cei doi, nebunul si vrajitorul, o luara pe jos prin campie mergand alene si sporovaind fara rost. Agale trecea si vantul pe langa ei si e drept ca nu stiau unde sunt, dar si mai drept e ca nu lasau nimic in urma, decat un camp cu ciulini si un hoit de magar care se tot imputina in timp ce Ruruk si Axinte inaintau leganat pe un drum colbuit, care nu ducea nicaieri.
Episodul III
In care Fatima era cat pe ce sa devina metresa vrajitorului marii
O apa mare si neagra, plina de pesti stravezii, gelatinosi, plutind la suprafata, iar ea, calcand printre ei si inaintand linistita tot mai in larg, tot mai departe, cu balele gelatinoase ale pestilor stravezii lipite de fusta-clopot, alba-alba, care incepea sa semene tot mai mult cu o meduza uriasa avand un cap negru in mijlocul ei, linistit, fara lacrimi si fara vedere.
Trei zile si trei nopti a umblat Fatima pe sub ape. Si nu umbla asa, de nebuna, ci impinsa din spate de o strangere de inima si de o spaima cum niciodata nu mai traise. Si in spaima si indaratnicia ei nici de aer nu avea nevoie, de fapt, de mult nici nu se mai gandea la asta. Si chiar daca mersul prin apa ii era mai mult saltat si nici pamantul nu era ca afara, Fatima era la fel de sprintara ca oricand. Un pas mic infipt in fundul malos si un salt usurel o propulsa pret de cateva zeci de metri, iar cand ii oboseau picioarele inota mai mult cu mainile si cand obosea si asa se tragea de alge sau de stanci si tot inainta.
Trei zile a mers Fatima si-n astea trei zile pestii se uitau la Fatima cum se uita si Fatima la pesti, cu aceeasi uimire si nepricepere. Din cand in cand, ca sa-i mai treaca plictiseala, mai intra in vorba cu cate vreun peste care parea mai de incredere, iar Fatima nu avea incredere in pestii lunguieti sau viu colorati, ci doar in cei rotofei, parca mai asezati.
- Salut, peste, spunea Fatima.
- Salut, Fatima, spuneau pestii.
Si sporovaiau ei asa din mers, caci Fatima nicio clipa nu se oprea, pana cand pestele isi amintea ca are ceva treaba sau ca luat de vorba a mers pe drumul gresit. Dar niciodata nu le-a parut rau pestilor c-au insotit-o pe Fatima, din cauza pielii ei aramii si-a vorbelor calde. Dar nici Fatima, nicio clipa, niciunui peste nu i-a spus ce cauta acolo jos, printre ei, si nici nu i-a intrebat altceva, ca sa nu-i supere si sa nu dea de banuit.
Cea mai interesanta i s-a parut Fatimei o discutie lunga cu un calmar urias pe care l-a intalnit pe o stanca unde statea si se smiorcaia cu lacrimi de calmar urias.
- Ce e, calmarule, intreba Fatima, iar calmarul, bucuros ca nicicand de companie isi uita pana si tabieturile de ucigas, oricum nu l-ar fi lasat inima sa se atinga de o femeie atat de draguta, fiind inca burlac, si se apuca sa-i povesteasca Fatimei o istorie plina de tristete si talc.
Calmarul era unicul fiu la parinti si copilarise singur. O viata grea si plina de primejdii pe fundul marii, pentru ca, pe vremea aia, spunea el, era plin de bestii marine primprejur, iar bietii calmari erau doar niste ucigasi de mana a doua, oricand in pericol sa fie mancati chiar ei. Usor nu i-a fost, asta e clar. De abia mai prindea si el cate o coada de crap sau cate-o spinare de cod, sa-i ajunga cat pe-o tentacula, ca la alte gustari nici nu visa. De se-ntampla cumva, din greseala, sa mai inghesuie si el vreo corabie mai pricajita sau vreun vas de pescari, pe data se infiintau langa el doi, trei monstri marini cu sapte capete care-si cereau partea leului. Si ce sa fi zis? Si ce era o ciozvarta de matelot pentru un calmar in crestere?
Odata insa era sa o pateasca rau, rau de tot. Nici sentimental nu o ducea prea bine pe vremea aia, cine era sa-l iubeasca pe el, un calmar care inca nu era nici macar urias? Isi gasise totusi o prietena, mai mult o consoarta spirituala, spunea el, caci pana la urma doar i se confesa, si taceau ore in sir impreuna si ce mai oftau amandoi. Si nici nu era orsice fata, era o sirena, nu una dintre cele foarte rafinate, dar o sirena oricum. Ore intregi petrecea calmarul cu toate tentaculele petrecute in jurul ei si ea dadea din coada usor, ca un clipocit, iar el, din nervozitate, isi facea tentaculele fundite in jurul ei si-i scuipa in ureche jeturi mici, foarte mici, de cerneala dulce-amaruie.
Asta pana cand, intr-o seara, in intunecimea fundului marii, i-a surprins un sarpe de mare dungat. Cu astia nu era de gluma pe-atunci, cam cinspe tone avea unul mai pricajit, iar acesta parea foarte bine hranit. Calmarul atunci, de groaza si de rusine, inghiti sirena cu totul pe loc si se prefacu dezinteresat. Mult a regretat el pe urma ce a facut, dar atunci numai la asta nu s-a gandit. Sarpele, nici una, nici alta, sa-l inghita si el pe calmar. Dar chiar atunci, din ape tulburi, tasni un plesiozaur de mai mare frumusetea si-i tranti sarpelui doua cozi peste bot de-i puscara lacrimile ca la tancii de lapte. A urmat si un mic discurs moralizator, ceva de genul: Noi intre noi ar trebui sa ne iubim si sa ne protejam, nu sa ne mancam unii pe altii ca animalele, dar nimeni nu-l mai auzea, nici sarpele, de durere, si nici calmarul, din pura emotie.
O mare prietenie se lega de atunci intre calmar si vajnicul plesiozaur. Erau mai ceva ca doi frati. Totul mergea struna. Pana cand, intr-o buna zi, vrajitorul apelor a strans toate bestiile la el si le-a impartit pe caprarii si le-a zis ca fiecare dintre ele are un lac sau o mare pregatite anume unde trebuie sa mearga si sa preia controlul apelor din lumea intreaga, dar fara sa atraga atentia, cerandu-li-se discretie totala. Numai calmarii mai aveau voie sa ramana aici, iar restul, prin lume hai-hui. De trei zile se intamplase asta, si de trei zile calmarul plangea dupa prietenul lui, trimis intr-un lac dintr-o tara din nord, de unde scrisori cu greu ajungeau. Si apoi, el, calmarul, cu tentaculele si cu cerneala lui mai putea sa scrie, dar plesiozaurul ce sa fi facut? O mare tristete era in jur si apa era cenusie de la atata planset si jale.
Fatima, auzind acestea, se mahni si ea nevoie mare. Batu cu compasiune calmarul pe o tentacula care se stranse incetisor a multumire si-i spuse ca lasa, ca macar de-acum se poate simti in largul lui, si apoi unde s-a mai vazut plesiozaur care sa nu apara in vis? Asa ii spuse si calmarul o petrecu pret de cateva clipe cu ochii umezi si zambetul tamp. Intr-adevar, se gandi Fatima, nu prea vazuse ea pe aici bestii marine. Si apoi se gandi ca asta este un lucru bun.
Fragmente din Cosmin Perta, Intamplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie, in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
