- Incet-incet, cartea pe care ati publicat-o anul trecut, dupa trei ani de lucru intens, si-a deschis drum si a inceput sa fie apreciata si premiata. Va asteptati la un asemenea parcurs?
- Nu ma asteptam, marturisesc, la o asimilare atat de rapida. Mizam, inainte de publicare, pe puterea de eroziune in timp a grauntelui de nisip si socoteam ca i-ar fi trebuit acestuia cel putin un cincinal pentru a produce rana si odata cu ea schimbarea incaltarilor si a calapoadelor.
- Va mai pare rau ca ati scris-o, cum spuneati prin septembrie 2008, contrariindu-va cititorii?
- Da, simt si azi parerea de rau pe care am incercat-o in toate momentele redactarii. Ar fi fost poate mai bine sa fi ramas, inca un rastimp, sub vraja miturilor. Cu atat mai mult cu cat, daca deschizi ochii bine, nu vezi in jur decat degradare, declasare si ruina spirituala, iar dincolo de ele zorii regatului de 1.000 de ani al regelui Manea.- Ce v-a determinat sa scrieti cartea: nemultumirea, revolta sau dorinta de a echilibra lucrurile, cum se intampla in orice cultura asezata?
- Cartea a pornit ca o marturie, ca o dezgolire, ca o renuntare brutala si intempestiva la hainele de parada ale minciunii si conventiei. Mai apoi, izbucnirea aceasta anarhica si-a gasit fagasul demonstrativ, argumentele stiintifice si nevoia de rigoare. A devenit un efort de identificare a factorilor care produc tulburari de receptare sau paralizie in spatiul criticii si istoriei literare. Demersul ar putea fi extins la toate formele de cultura si la toate culturile periferice, cele ale popoarelor mici, supuse presiunilor politice si amenintarilor de tot soiul. El contine o schema de raspunsuri posibile care vizeaza nu numai trecutul, ci si viitorul.
- Cat de bland ati fost cu miturile literaturii? Daca ati rescrie cartea, ati fi mai dur?
- Cred ca am fost precaut si, in orice caz, suficient de atent spre a nu rani mortal. Mi-ar fi imposibil sa rescriu cartea si sa mai parcurg o data starile acelea ce imi amintesc de infruntarea dintre datorie si sentiment.
- Dupa ce ati ascultat si vocile pro & contra ideilor dvs., cum vi se pare literatura romana scuturata bine, mai ramane ceva?
- Daca tot ai deschis discutia, iti amintesc, draga Stelian, ceva ce poate ai uitat intre zidurile Bucurestilor. Poamele care cad la prima zgaltaire sunt cele mai dulci, dar si cele care putrezesc cel mai repede. Acelea ramase pe crengi si dupa primul vant rece de toamna se strang in ele, se zbarcesc, dar rezista si rezista o vreme tocmai pentru ca nu s-au grabit sa se coaca si sa se ofere sau pentru ca au un secret al lor, un vierme sau o boala care, in chip neasteptat, le-a intarit pentru mai mult timp. Din aceasta observatie de viata ce trimite la teoria perimarii, pe care o dezvolt in carte, s-ar mai putea trage si alte concluzii: 1. Mai curand sau mai tarziu, toate fructele cad sau putrezesc; 2. Raman mai mult timp aninate pe crengi cele care nu au atras prin ceva anume si in chip direct si ofertant pe degustatorul de literatura (vezi literatura de succes a soparlelor); 3. Stiind toate acestea, nu gasesc nici o ratiune in a scutura pomul literaturii. S-a intamplat insa ca, dupa ani de inghet siberian, primele fructe ale acestui pamant – ale acestui „pamant romanesc" – sa ne para mai dulci si mai aratoase decat sunt. Fara sa ma extrag din ecuatie, eu nu fac decat sa descriu imprejurarile care dau si vor mai da nastere unor asemenea iluzionari. Cartea ofera tabloul (sau iluzia) unei lumi de aparente eliberate.
- Este si astazi literatura legata de politic?
- Nu, insa, nemaiavand nici un obstacol de depasit si nici o forta de infruntat, scriitorii au pierdut „sansa" unei incordari creatoare, a unei determinari fecunde, paradoxal fecunde. Intr-o lume mocirloasa si flasca, in 
vacarmul amplificat de media, din ce in ce mai departe de modelul marii culturi, vocea scriitorului nu se mai aude. Iti trebuie o mare energie sau resturile energiei din vremurile comunismului muribund spre a-ti mai putea arunca in fata o miza importanta.
vacarmul amplificat de media, din ce in ce mai departe de modelul marii culturi, vocea scriitorului nu se mai aude. Iti trebuie o mare energie sau resturile energiei din vremurile comunismului muribund spre a-ti mai putea arunca in fata o miza importanta.- Ce inseamna sa depasim canonul Calinescu?
- Din 1941 au trecut aproape 70 de ani de evenimente dramatice si de schimbari extraordinare in literatura. Nu numai un scriitor sau altul, o opera sau alta, ci intregul fenomen literar romanesc se cuvine reinterpretat. Fiecare generatie, zicea Malraux, isi reface antologia. Sunt trei-patru generatii de poeti, prozatori si critici, doua schimbari politice majore (de sistem), nenumarate intamplari perturbatoare, factori de presiune, modificari vizibile ale orizontului de asteptari. Ei bine, cat trebuia sa mai asteptam toropiti sub vraja verbului calinescian?
- Le ce lucrati? Cand veti continua Literatura romana sub comunism? Daca Ziarul de Duminica va ofera, ca si data trecuta, paginile sale, veti reincepe un foileton ca sa duceti cartea la capat?
- Daca nu as fi stat de interviuri, de premii si de simpozioane si as fi fost in stare sa refuz prieteni ca tine, as fi fost in masura sa inchei in cateva zile de efort primul volum din noua varianta a Literaturii sub comunism (care cuprinde proza si poezia dintre 1948 si 1964). Pentru poezia de dupa 1964, as putea deschide un serial in aceasta revista care mi-a purtat noroc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
