Incercam sa acoperim golul cu vorbe, caci "daca la noi nu prea se face, se vorbeste mult despre". De vom urmari titlurile din ziare, vom vedea ca putini fac ceva, cei mai multi "declara", "marturisesc", "dezvaluie", "rup tacerea", "acuza". Marea palavrageala ocupa tot timpul romanului, fie el politician sau om de pe strada, fie la un talk-show, fie la tribuna Parlamentului, fie in in fata unei beri pe-o terasa. Regula de capatai - intai fa ceva si apoi vorbeste despre - este respectata de putini. Din fericire - si in ciuda parerii comune privind lejeritatea, boema artistica -, printre cei care au dreptul sa spuna pentru ca au facut ceva sunt oamenii de cultura. De aceea, consider fireasca resurectia interviului, un gen publicistic gata-gata sa fie compromis de prea multele vorbe fara acoperire ce inundasera piata.
Un interviu - bun! - nu-i usor de realizat. Un interviu - bun, foarte bun! - chiar cu oameni destepti nu este nici el prea usor de facut. Arta de a pune intrebari care sa starneasca raspunsuri interesante se bazeaza pe cunoasterea profunda a interlocutorului si a temei/ subiectului abordat.
A obtine un interviu este in sine o arta: trebuie sa fii insistent fara a sacai, trebuie sa flatezi fara sa dai in linguseala, trebuie sa ai credibilitate pentru ca, mai ales, un interlocutor destept intelege interviul ca pe o conversatie intre egali.
Un bun intervievator trebuie sa fie ghidat de un ascutit fler al valorii, dar si al actualitatii, pentru ca textul sa poata fi citit cu folos si acum si maine. Cele mai bune interviuri aparute pana acum la noi se datoreaza scriitorilor si nu jurnalistilor, inca o dovada a lipsei de cultura a lucratorilor din presa, ca sa le zic asa, si ma refer aici la cultura politica, economica, dar si la acea obligatorie cultura care sa conduca la o discernere a valorilor.
Se continua in acest fel o traditie a literaturii romane in cultivarea acestui gen publicistic bine reprezentat in perioada interbelica - mai ales in cele doua pagini ale fiecarui cotidian care se respecta sub genericul "Acasa la...", exprimat mai apoi de un iscoditor, transant, provocator -in sensul bun al cuvantului - Adrian Paunescu, pe un subtil, mizand pe tacerea care sa-l oblige pe celalalt sa vorbeasca, Florin Mugur, sau pe ambitia exhaustivului, monumentalului in cazul lui George Arion.
Am in fata trei carti de interviuri: Scris si de scris, Destine fara noi si Celalalt capat. Cred ca nu din intamplare ele sunt semmnate de trei cunoscuti scriitori: Iolanda Malamen, Ciprian Chirvasiu si Nicolae Coande. Izvorate din necesitati sau obligatii redactionale, cele trei volume infirma pre-judecata perisabilitatii oricarui text care apare in paginile unei publicatii neliterare. Sigur, Iolanda Malamen si Nicolae Coande si-au publicat interviurile in suplimentele culturale ale unor cotidiane, ceea ce mi-ar contrazice un pic afirmatia, dar cum Iolanda continua sa publice o alta serie de interviuri, la fel de solide, incitante, interesante, in cotidianul care a suprimat intre timp suplimentul de cultura, iar Ciprian a fost gazduit de o publicatie neliterara, afirmatia mea sta in picioare. Ceea ce ii diferentiaza pe cei trei autori este dimensiunea proiectului: daca Nicolae Coande si Ciprian Chirvasiu isi incheaga carti interesante din dialogurile avute cu personalitati ale lumii romanesti selectate dupa criterii uneori nu foarte clare (conjunctura, afinitati, actualitatea etc.), Iolanda Malamen pare a se fi inhamat la un proiect de panoramare a literaturii romane actuale, dovada fiind cele doua volume tiparite pana acum (masive, cuprinzand 95 de dialoguri), dar si urmatoarele anuntate, criteriul fiind mult mai clar: nici unul dintre scriitorii de valoare nu trebuie omis. Selectia este una de autor si, deocamdata, nu i se poate reprosa Iolandei Malamen vreun rateu valoric, ba as putea spune ca aduce in prim-planul vietii literare si autori care nu au prea mare vizibilitate, dar extrem de valorosi cum este cazul lui Gheorghe Ene, ca si autori tineri pe care mizeaza: Razvan Tupa, Veronica A. Cara, Ardian-Christian Kuciuk. Cine citeste, de exemplu, doar intrebarile va observa ca Iolanda - bonom, cald, calm - nu are reticente in a-si manifesta net preferintele, in a pune diagnostice, neezitand astfel sa propuna chiar si in interiorul a ceea ce este valoros propria scala valorica.
Ceea ce predomina insa este sentimentul de profund atasament fata de orice valoare literara romaneasca, respectul - mergand pana la deferenta, entuziasm si iubire - fata de confrati, bogatia informatiilor. Te uimeste un lucru care ar fi trebuit sa fie normal: Iolanda Malamen si-a citit confratii, le stie nu numai cartile, dar si elementele biografice definitorii, parcursul literar. Te mira acest lucru mai ales cand o pui in cumpana cu niste cartulii - numite istorii - care sunt dominate tocmai de o atitudine dispretuitoare fata de autori, de o iritare vizavi de subiecti, de parca pe respectivii autori i-ar fi silit cineva sa citeasca pana li s-a strepezit gura.
Sunt cateva teme, intrebari, obsesii ce revin in aproape fiecare dialog: momentul si circumstantele debutului, motivatia scrisului intr-o lume care pare a nu mai fi interesata de lectura, locul literaturii romane in cadrul literaturii Europei sau chiar a lumii (ce ne opreste sa iesim in lume, este limba romana un handicap pentru scriitorul nostru) ceea ce face din tomurile Iolandei Malamen un fel de document al constiintei de sine a scriitorului si literaturii romane actuale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
