Cand Il gandesc pe Ovidiu am noua ani. Varsta cu care incepe aventura barbatului in lume. Atunci viata este cu totul de partea lui, moartea nu exista. Bipedul inteligent de noua ani stie tot. Cu timpul, formidabila inzestrare initiala se diminueaza considerabil. Daca destinul si intamplarea iti ingaduie sa traversezi nisipurile miscatoare dintre 80 si 90 de ani, cred unii, s-ar putea sa ai parte de intamplari iesite din comun, sa recapeti cate ceva din ce parea pierdut in copilarie, ba chiar mai mult, sa-l intalnesti, intre atatia insi ascunsi in tine, pe cel mai reusit dintre ei.
Dar ce zic eu noua ani! Eram la primul lustru de viata frati de cruce. Pe atunci Genaru nu exista. El era Ovidiu, dar i se spunea Vidi. Eu eram Gheorghe, dar acasa ma alintau "italieneste", Gigi. El ma numeste (ca mai toti prietenii mei de demult) Balaita. Uneori (cum pe vremuri in mahalaua noastra, unde cei mai instariti mimau, chipurile boiereste, fel de fel de chestii, dupa parerea lor "de lume buna"): Jorj... Drumul lung al prieteniei noastre (nu lipsita de multe din cate omeneste se leaga si dezleaga) incepe la Bacau, la gradinita din strada Bancii colt cu Neagoe Voda, langa grajdurile primariei si la o aruncatura de bat de casa familiei Vasiliu, astazi muzeul Bacovia. In holul care mi se parea foarte larg si inalt, pe un perete galbui si pe la poale atacat de igrasie era atarnata, intr-o rama groasa si patata de muste, o reproducere de mari dimensiuni: vreo stampa veche. Mucius Scaevola cu palma deschisa in tipsia cu jaratec. Chipul lui senin si netulburat de spaima mortii, fetele ravasite de ura si admiratie ale inamicilor din jurul lui. Auzeai cum sfaraie carnea pe carbunii aprinsi, miroseai arsura grozava, iti dadeau lacrimile si nu-ti mai luai nici in somn gandul de la curajul si darzenia stramosului. Fiindca noi, cei de pe Manutantei, Regina Maria, Ardealului, Bradului, Costache Negri s.c.l. eram urmasii Romei. Buna doamna P. Educatoarea noastra. Scunda, blanda, mama ranitilor. Cel putin o data pe saptamana relua povestea lui Mucius Scaevola. De fiecare data, mult imbunatatita, in cele din urma, altceva. Istoria Romei, de la gemenii de sub lupoaica la Columna lui Traian si Dacia felix si mai departe pana in zilele noastre de atunci cand, in sfarsit, fratii italieni cunosteau gloria binemeritata. Ne punea cu dulci cuvinte sa desenam, cum puteti voi, dragi copii, povestile ei din care nu intelegeam nimic. Gandul nostru era, fireste, cu totul si cu totul la Circul Klutzki care tocmai se instala in medeanul vecin.
De la gradinita de copii din Bacau la Institutul de cultura fizica din Bucuresti nu fu decat un pas. Si de atunci pana astazi inca unul. Un licar, cat ai clipi, o amagire. In care "Un gol istoric se intinde, pe-aceleasi locuri ma gasesc, si simt cum de atata ploaie, pilotii grei se prabusesc". Intr-o strofa din Bacovia sta viata noastra, prietene...
*
Am vazut de curand o poza. Mai multi literati si, intre ei, Ovidiu. Ca intotdeauna, silindu-se sa nu fie vazut chiar din fata. Existand in fel si chip. Foarte viu, dar pe nebagate in seama! Un provincial de elita. Placandu-i sa fie numit (si purtandu-se ca atare) un anonim ilustru. Nu ne-am intalnit de vreo trei ani. In ultima vreme vorbim indelung la telefon. Ca pe vremuri in drumul de la scoala spre casa, langa para uriasa de piatra in care era infipt stalpul de iluminatie publica, in punctul fix de unde Valea lui Ifrim cobora in panta pana la Paraul Negel. Ca in noptile albe de mai tarziu, la Macul Rosu, la Bistrita sau in Ureche la Bunicul. Ca in nesfarsita sueta (niciodata fara tinta) din redactie. Revista Ateneu a fost o foarte speciala aventura intelectuala si nu numai. O teribila iluzie. Un adevarat safari "intr-o gradina publica tacuta". Poetul in stare sa bata covoarele si sa alerge sambata la piata dupa cumparaturi. Cel ales, stapanind deopotriva domestica si poezia. A facut de toate cele. Si inca face. Le lasa pe rand, reia dupa un calendar ocult. A scris romane si a compus piese de teatru. Riscand asadar (ca un zburator la trapez, fara plasa) incercarea fictiunii si scandura nesigura a scenei sub lumina reflectoarelor. Inca din copilarie avea o manualitate extraordinara. Putea fura oul de sub closca fara ca pasarea in neobosita ei veghe deasupra cuibarului sa-l simta in vreun fel. Sunt si acum bland invidios pentru cum reusea miscandu-si cu iuteala si precizie degetele sa prinda intr-un nod complicat carligul in struna unditei. Putea sparge in cioburi mici cu dintii un pahar si tot in dinti reusea sa faca farame o lama de ras, fara sa sangereze nimic din cele asa de gingase carnuri moi din gura. Pasionat de istorie si antropologie, dupa cum in adolescenta fusese interesat de chimie. Harnic peste masura. Cand nu scrie, se retrage in atelierul supradotat cu toate utilitatile si picteaza minunate icoane pe sticla sau cu indemanarea lui draceasca produce tot felul de obiecte fanteziste (metal, plastic, lemn, os, piele si ce s-o mai gasi pe acolo), podoabe de o admirabila, neasteptata frumusete. Placerea cu care lucreaza intrece mult interesul comercial (care functioneaza, fireste). Si in tot acest timp, Ovidiu numai la poezie gandeste. Talentati sunt multi. Dar Ovidiu este ingaduit, se pare, in taina lucrurilor. In tot ce face, chiar si atunci cand deseori mimeaza sau doar se joaca, exista o naturalete mozartiana. (Nu-l stiu sa-l preocupe muzica, dar demonul imi sopteste parsiv la ureche ca de-ar pune Ovidiu mana pe vioara si arcus ar scoate-o la capat fara cusur lautareste la prima incercare.)
Poezia. Cand si cum i-a venit? Amandoi ne-am copt tarziu. In ce ma priveste, nu numai in literatura. Cred insa ca mi-as putea aminti o dimineata de duminica, dormitorul cu patruzeci de paturi din fosta cazarma a garzii regale (unde era caminul baietilor de la ICF, astazi Sala Palatului) si Ovidiu, cu o carte de poezii sub perna. Nu mica mi-a fost mirarea ! Trudeam pe vremea aia sa i-o iau inainte la niste "aparate" de gimnastica. Era mai bun decat mine. Pe pasaportul lui pentru viitor (naiba stie unde il pastreaza, poate in captuseala vreunei sepci nu tocmai aratoase cu care isi acopera chelia cand iese cu treburi sau la bazinul de inot), sub fotografia cat un timbru facuta "la minut" in gradina publica, pe cand avea noua ani, scrie cu tus chinezesc si penita Klaps : Poet. Poezie. Vie si numai a lui. Din cap sau din biblioteca, din domestica la vedere si infernalia cu grija ascunsa. Imprevizibila, jucausa, grava. Sarcasmul lipseste, prea timida ironie nu il ingaduie. Provincia, un fals lamento, un rasfat, alintatura de pe partea femeiasca a fostului sportiv Bibire. De fapt, leaganul poeziei lui, pierderea si castigul, locul poetului Genaru. Mereu artist. Mestesugar atunci cand trebuie. Balans acrobatic, pase de magician. Intrucatva asemanatoare acelora cu care, demult, intr-un tren de navetisti, a facut sa adoarma teapana ca si cand ar fi murit o curca vinetie, in poala unei taranci batrane. Cine mi-o mai cumpara-n halu' ista, maica? Eu, matusa, zise poetul, dar intai s-o trezesc, chestia asta dureaza mai mult. Curca era vie, sanatoasa, calda. Doar ca dormea tun. Si ar fi dormit pesemne pana la adanci batranete, de nu ar fi fost mancata, bine fripta, chiar in noaptea aceea, la hanul Tatei Maria din coasta Manastirii Neamtului.
"Am hoinarit pe trenuri/ am motait prin cantoane cu solzi de aur/ si ascuns in viermuiala farurilor/ multi credeau c-am murit dar eu mi-am pus ferigi/ la palarie.../ Mult mi-a placut sa fluier a paguba/ s-o sterg de-acasa prin canioanele suferintelor omenesti/ si am baut sampanie din cizme/ si m-am pudrat cu prafuri inselatoare de zbor/ solidar cu faptele fizice si metafizice/ am testat anotimpurile/ ca fierul rosu pe ceafa unui taur/ bucuros de a preface cuvantul in varsta.../ si furios am rupt de pe ziduri ferparele/ ce anuntau moartea Artei/ aceasta batranica/ zbarcita si longeviva care chiar maine joi/ implineste vreo cinci mii de ani si sunt invitat la onomastica/ fara sa-i cunosc/ tinutul orasul strada su numarul".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
