Cu claritatea şi verva care l-au făcut faimos, Ferguson explică de ce originile Revoluţiei franceze se află într-o bulă bursieră cauzată de un criminal scoţian. Arată cum nereuşita financiară a transformat Argentina din cea mai bogată a şasea ţară din lume într-o ruină brăzdată de inflaţie şi cum o revoluţie financiară a propulsat ţara cu cea mai mare populaţie din lume, China, din sărăcie către putere, într-o singură generaţie.
Totuşi, cea mai importantă lecţie de istorie financiară este că orice bulă explodează, mai devreme sau mai târziu, că, în cele din urmă, vânzătorii pesimişti îi devansează ca număr pe cumpărătorii optimişti, iar lăcomia se transformă în spaimă. De aceea, fie că te descurci de pe o zi pe alta sau îţi merge din plin, poate că nu a fost un moment mai potrivit să înţelegi ascensiunea banilor.
„Frumos scrisă… uimitor de inteligentă.” Sunday Telegraph
„O istorie savuroasă, uşor de citit şi antrenantă.” Daily Telegraph
Niall Ferguson, unul dintre cei mai cunoscuţi istorici britanici, profesor de istorie la Harvard University şi Harvard Business School, Senior Research Fellow la Jesus College, Oxford University, Senior Fellow la Hoover Institution, Stanford University, şi profesor de istorie şi relaţii internaţionale la London School of Economics. Este autorul lucrărilor: Paper and Iron: Hamburg Business and German Politics in the Era of Inflation, 1897-1927 (1995); The World’s Banker: The History of the House of Rothschild (1998); The Pity of War (1998); The Cash Nexus: Money and Power in the Modern World, 1700-2000 (2001); Empire: How Britain Made the Modern World (2003); Colossus: The Rise and Fall of the American Empire (2004); The War of the World: History’s Age of Hatred (2006); The Ascent of Money: A Financial History of the World (2008), Civilization: The West and the Rest (2012). Publică regulat articole în ziare şi reviste din întreaga lume. A redactat şi a prezentat cinci serii de documentare pentru televiziune, difuzate de Channel 4, care s-au bucurat de un succes însemnat: Empire (2003), American Colossus (2004), The War of the World (2006), The Ascent of Money (2008) şi Civilization: Is The West History? (2011).
Lovele, parale, purcoi, gologani, tribut, bătrâne, sfetereală, franci, mardei, resurse: puteţi să le spuneţi cum vreţi, banii contează. Pentru creştini, dragostea de arginţi e rădăcina tuturor relelor. Pentru generali reprezintă muşchii războiului, pentru revoluţionari – cătuşele muncitorului. Dar de fapt ce sunt banii ăştia? Sunt ei un munte de argint aşa cum credeau conchistadorii? Sau poate că ajunge să fie nişte tăbliţe de lut sau nişte bucăţi de hârtie tipărită? Cum am ajuns să trăim într‑o lume în care cea mai mare parte a banilor e invizibilă, doar nişte cifre pe monitorul unui calculator? De unde vin banii? Şi unde se duc cu toţii?
Anul trecut (2007), venitul anual al americanului mediu (puţin sub 34 000 de dolari) a crescut cu cel mult 5 la sută. Dar costul vieţii a crescut cu 4,1 la sută. Aşa încât în termeni reali, domnul Mediu stă mai bine doar cu 0,9 la sută. Dacă mai ţinem cont şi de inflaţie, venitul unei gospodării medii din SUA s‑a schimbat foarte puţin faţă de 1990, crescând cu doar 7 la sută pe parcursul a optsprezece ani. Şi acum să comparăm situaţia domnului Mediu cu cea a lui Lloyd Blankfein, principalul director executiv de la Banca de Investiţii Goldman Sachs. În 2007, acesta şi‑a adjudecat 68,5 milioane de dolari din salariu, bonusuri şi recompense în acţiuni, cu 25 la sută mai mult decât în anul precedent şi, în mare, cam de două mii de ori mai mult decât a câştigat Joe Funcţionarul public. În acelaşi an, profitul net al Băncii Goldman Sachs de 46 de miliarde de dolari depăşea întregul produs intern brut (PIB) a mai bine de o sută de ţări, printre care Croaţia, Serbia şi Slovenia, Bolivia, Ecuador şi Guatemala, Angola, Siria şi Tunisia. Totalul activelor băncii a depăşit pentru prima oară nivelul de un bilion de dolari. Şi totuşi Lloyd Blankfein nu e nicidecum finanţistul cu cel mai mare venit din lume. George Soros, veteranul manager al unui fond hedge de investiţii (hedge fund), a câştigat 2,9 miliarde de dolari, Ken Griffin de la Citadel, ca şi fondatorii altor două fonduri hedge de investiţii, s‑au întors acasă cu mai bine de două miliarde de dolari. În acelaşi timp, aproape un miliard de oameni din lumea asta mare se zbat să supravieţuiască cu doar un dolar pe zi.
Motiv de mânie că lumea e atât de nedreaptă? Eşti furios pe capitaliştii umflaţi şi bancherii cu miliarde de dolari bonus? Năucit de abisul care se cască când e vorba de a avea: a‑avea‑nasturi şi a‑avea‑iahturi? Să ştii că nu eşti singurul. De‑a lungul întregii istorii a civilizaţiei occidentale, s‑a manifestat frecvent o ostilitate faţă de finanţe şi finanţişti, născută din ideea că cei care şi‑au făcut un rost dând bani cu împrumut sunt un fel de paraziţi faţă de cei angajaţi în activităţi economice reale, în agricultură şi producţie. Această ostilitate are trei cauze. În parte pentru că debitorii depăşesc ca număr creditorii, iar cei dintâi nu prea îi înghit pe cei din urmă. În parte deoarece crizele financiare şi scandalurile financiare se produc destul de des pentru ca lumea finanţelor să pară a fi cauza sărăciei şi nu a prosperităţii, a nesiguranţei mai degrabă decât a stabilităţii. Şi, în parte, pentru că, vreme de secole, în ţări din întreaga lume, serviciile financiare au fost îndeplinite în cea mai mare măsură de membri ai unor minorităţi etnice sau religioase cărora le era interzis să deţină pământ sau să ocupe funcţii publice şi care s‑au bucurat de succes în domeniul finanţelor datorită strânselor lor legături de rudenie şi încredere.
În ciuda prejudecăţilor adânc înrădăcinate privind banii spurcaţi, banii se află la rădăcina progresului în cele mai multe cazuri. Ca să parafrazez o expresie a lui Jacob Bronowski (a cărui minunată istorie a progresului ştiinţific am urmărit‑o cu aviditate la televizor pe vremea când eram elev), evoluţia banilor a constituit un element esenţial pentru evoluţia omului. Departe de a fi doar lucrătura lipitorilor pornite să sugă sângele şi viaţa familiilor cu datorii sau să rişte economiile văduvelor şi orfanilor, inovaţiile financiare au constituit un factor indispensabil în evoluţia umanităţii de la o economie de subzistenţă amărâtă la culmea prosperităţii materiale de care au parte mulţi oameni în ziua de azi. Evoluţia creditului şi a datoriei a fost la fel de importantă ca orice altă inovaţie tehnologică pentru dezvoltarea civilizaţiei, de la Babilonul antic la Hong Kongul de astăzi. Băncile şi pieţele de obligaţiuni au oferit baza materială pentru splendorile Renaşterii italiene. Finanţele corporatiste au constituit baza indispensabilă atât a Imperiului Britanic, cât şi a celui olandez, aşa precum triumful Statelor Unite ale Americii în secolul XX a fost de neseparat de evoluţia din domeniile asigurărilor, creditului ipotecar şi creditului de consum. De asemenea, probabil că tot o criză financiară va semnala amurgul supremaţiei americane pe plan mondial.
În spatele oricărui mare fenomen istoric se află un secret financiar, iar această carte şi‑a propus să descifreze cele mai importante dintre aceste secrete. De exemplu, Renaşterea a creat o explozie pe piaţa artei şi arhitecturii pentru că bancheri italieni, precum cei din familia Medici, au făcut avere aplicând matematica orientală în domeniul circulaţiei banilor. Republica Olandeză a surclasat Imperiul Habsburgic pentru că, din punct de vedere financiar, era de preferat să ai prima bursă modernă din lume în locul celei mai mari mine de argint din lume. Problemele monarhiei franceze nu au putut fi rezolvate fără o revoluţie pentru că un scoţian, condamnat pentru omor, a avariat sistemul financiar francez declanşând prima bulă a bursei şi falimentul acesteia. Nathan Rothschild a contribuit în aceeaşi măsură ca şi ducele de Wellington la înfrângerea lui Napoleon la Waterloo. O nebunie financiară, un ciclu autodistructiv de greşeli şi devalorizări au transformat Argentina din cea de‑a şasea ţară ca bogăţie naţională din anii 1880 în economia sfârtecată de inflaţie a anilor 1980.
Citiţi această carte şi veţi înţelege de ce, în mod paradoxal, cei care trăiesc în ţările cele mai sigure sunt şi cei care au şi cele mai solide poliţe de asigurare. Veţi descoperi când şi de ce populaţia vorbitoare de limbă engleză a căpătat obsesia ciudată de a cumpăra şi vinde locuinţe. Dar, mai important decât toate, veţi vedea cum globalizarea şi finanţele, pe lângă alte multe lucruri, au cam şters diferenţa dintre pieţele dezvoltate şi cele emergente, transformând China în bancherul Americii, creditorul comunist al debitorului capitalist, o schimbare cu semnificaţii epocale.
În anumite momente, asaltul banilor a părut inexorabil. În 2006, produsul economic mondial era evaluat la aproximativ 47 de bilioane de dolari. Capitalizarea totală de piaţă a burselor era de 51 de bilioane de dolari, cu 10 la sută mai mare. Valoarea totală a obligaţiunilor naţionale şi internaţionale era de 68 de bilioane de dolari, cu 50 la sută mai mare. Valoarea instrumentelor financiare derivate restante era de 473 de bilioane de dolari, de mai bine de zece ori mai mare. Planeta Finanţelor începe să strivească Planeta Pământ. Planeta Finanţelor pare să se rotească şi mai repede. În fiecare zi, două bilioane de dolari trec dintr‑o mână în alta pe piaţa valutară mondială. În fiecare minut al fiecărui ceas din fiecare zi a fiecărei săptămâni cineva undeva negociază. Şi evoluează, în permanenţă, noi forme de viaţă financiare. De exemplu, în 2006, volumul preluărilor pe datorie (achiziţionarea de firme cu finanţare din împrumuturi) a sărit la 753 de miliarde de dolari. O explozie a măsurilor de securitizare (utilizarea de valori mobiliare, cum ar fi euroobligaţiuni, pentru a permite investitorilor să acorde împrumuturi direct la debitori, cu un minim de risc – fără utilizarea băncilor ca intermediari) – prin care datorii individuale precum creditele ipotecare sunt tranşate, apoi combinate şi apoi reambalate pentru a fi vândute – a împins la emiterea anuală de titluri de valoare garantate cu ipoteci, titluri de valoare garantate cu active şi obligaţiuni garantate cu creanţe în valoare de peste 3 bilioane de dolari. Volumul instrumentelor derivate – contracte derivate din titluri de valoare, cum ar fi swap (operaţie valutară de creditare la valori echivalente, în valute diferite şi pe anumite perioade, între două sau mai multe bănci ) pe rata dobânzii sau swap pe riscul de credit (CDS) – a crescut şi mai repede, aşa încât, la sfârşitul lui 2007, valoarea teoretică a tuturor contractelor extrabursiere de instrumente derivate (excluzându‑le pe cele efectuate pe tranzacţii publice) era de doar puţin sub 600 de bilioane de dolari. Înainte de 1980, o astfel de situaţie era aproape necunoscută. De asemenea au proliferat instituţii noi. Primul fond hedge de investiţii a fost înfiinţat în 1940, dar, mai încoace, prin 1990, existau 610 astfel de instituţii care rulau 38 de miliarde de dolari. Dar acum există peste şapte mii, administrând 1,9 bilioane de dolari. Parteneriatele de capital privat s‑au multiplicat şi ele, ca şi sistemul bancar din umbră de „vehicule financiare” şi „instrumente de investiţii structurate” (SIV), menite a înlătura activele riscante din bilanţurile băncii. Dacă în ultimele patru milenii am văzut ascensiunea omului ca fiinţă gânditoare, se pare că acum trăim epoca ascensiunii omului bancher.
În 1947, valoarea totală adăugată de sectorul financiar la produsul intern brut al Statelor Unite ale Americii era de 2,3 la sută, în 2005 contribuţia sa se ridicase la 7,7 din produsul intern brut. Cu alte cuvinte, 1 dolar din fiecare 13 dolari plătiţi angajaţilor din SUA se duce acum la oamenii care lucrează în domeniul finanţelor. Finanţele sunt şi mai importante în Marea Britanie, unde constituiau 9,4 la sută din PIB în 2006. Sectorul financiar a devenit de asemenea cel mai puternic magnet pentru talentele din domeniul academic. Înainte, în 1970, doar circa 5 la sută din absolvenţii de la Harvard, unde predau, proveneau din facultăţile dedicate finanţelor. În 1990, cifra se ridicase la 15 la sută. Anul trecut, proporţia a fost şi mai mare. Conform publicaţiei Harvard Crimson, din promoţia 2007 mai bine de 20 la sută dintre bărbaţi şi 10 la sută dintre femei doreau să se angajeze pentru prima dată în domeniul bancar. Şi cine să‑i condamne pentru asta? În ultimii ani, veniturile complete, cu salariu şi bonusuri, ale celor angajaţi în domeniul finanţelor erau de aproape trei ori mai mari decât salariile câştigate de absolvenţii universităţilor din grupul Ivy League angajaţi în alte sectoare ale economiei.
În momentul în care absolvea promoţia 2007, se părea că nimic nu va mai putea opri ascensiunea permanentă a finanţelor. Nici măcar atacurile teroriste asupra New Yorkului şi Londrei. Nici măcar războiul care bântuie cu furie Orientul Apropiat. Şi, cu siguranţă, nici măcar schimbările climatice. În ciuda faptului că fusese distrus World Trade Center, în ciuda invaziilor din Afganistan şi Irak şi a unui vârf al evenimentelor meteorologice extreme, perioada de la sfârşitul anului 2001 şi până la mijlocul anului 2007 a fost caracterizată de o susţinută expansiune financiară. E adevărat că imediata consecinţă a atacului de pe 11 septembrie a fost aceea că indicele mediu industrial Dow Jones a căzut cu 14 la sută. Totuşi, în numai două luni, a revenit la nivelul de dinainte de 11 septembrie. Ba mai mult, deşi 2002 a fost un an nefavorabil pentru investiţiile de capital în SUA, piaţa a evoluat mai departe, depăşind punctul culminant precedent (din perioada maniei cauzate de bula internetului) în toamna lui 2006. La începutul lui octombrie 2007, indicele Dow Jones a ajuns să se dubleze faţă de minimul atins în cei cinci ani precedenţi. Nici performanţele bursei de valori nu au fost excepţionale. În cei cinci ani de dinainte de 31 iulie 2007, toate pieţele de capital, în afară de două, au reuşit să înregistreze un profit anual cu o rată de două cifre. Obligaţiunile de pe piaţa emergentă au sporit şi ele puternic, iar piaţa sectorului imobiliar, mai ales în ţările de limbă engleză, a cunoscut o remarcabilă apreciere valorică. Investitorii au făcut bani indiferent dacă şi‑au investit banii în mărfuri, opere de artă, vinuri renumite sau titluri de valoare exotice garantate cu active.
Şi care este explicaţia acestor minuni? După una dintre şcolile de gândire, ultimele inovaţii financiare au adus îmbunătăţiri fundamentale în eficientizarea pieţei globale de capital, ceea ce a permis ca riscurile să fie asumate doar de cei care şi le puteau permite. Cei mai entuziaşti vorbeau de moartea volatilităţii pieţei. Unii bancheri siguri de ei ţineau conferinţe cu subiecte de genul Evoluţia spre desăvârşire. În noiembrie 2006 m‑am aflat şi eu la una dintre aceste conferinţe care se ţineau în luxosul club privat Lyford Cay din Bahamas. Tema discursului meu era că nu va trece mult şi va urma un dramatic declin al lichidităţilor care, în acel moment, se revărsau în cascade prin sistemul financiar mondial şi că ar trebui să fim precauţi atunci când socotim că vremurile bune vor ţine la infinit. Dar cei care mă ascultau nu păreau deloc impresionaţi. Am fost ignorat, fiind socotit un alarmist. Unul dintre investitorii cu cea mai mare experienţă a mers chiar mai departe, sugerând organizatorilor ca anul următor „să se renunţe cu totul la astfel de conferenţiari din afara cercului de iniţiaţi şi în schimb să se proiecteze ecranizarea cu Mary Poppins”. Invocarea numelui de Mary Poppins mi‑a trezit nişte amintiri din copilărie. Fanii actriţei Julie Andrews şi‑ar putea aduce aminte că subiectul veşnicului actual film muzical se învârtea în jurul unui eveniment financiar care, în momentul conferinţei, părea cu totul demodat: un asalt asupra băncilor – adică o buluceală a deponenţilor pentru a‑şi retrage banii, scenă care nu s‑a mai văzut la Londra din 1866.
Numele familiei care apelează la Mary Poppins este, şi nu din întâmplare, Banks. Iar domnul Banks e într‑adevăr bancher, funcţionar de rang superior la Dawes, Tomes Mousley, Grubbs, Fidelity Fiduciary Bank. Într‑una din zile, la insistenţele sale, copiii familiei Banks sunt aduşi de dădaca lor să viziteze banca, unde domnul Dawes senior recomandă ca Michael, fiul domnului Banks, să‑şi depună cei doi peny, bani de buzunar, într‑un cont la bancă. Dar, din nenorocire, junele Michael preferă să‑şi cheltuiască banii pe grăunţe pentru porumbeii care hălăduiau în faţa băncii şi‑i cere insistent domnului Dawes: „Daţi‑mi banii înapoi! Daţi‑mi banii înapoi!” Pentru ca nenorocirea să fie şi mai mare, nişte clienţi ai băncii aud şi ei cererea insistentă a lui Michael. Drept rezultat, şi aceştia încep să‑şi retragă banii. Curând o grămadă de deponenţi ai băncii fac acelaşi lucru, forţând banca să‑şi suspende plăţile. Domnul Banks este demis, aşa cum se şi cuvenea, ceea ce îl face să se plângă tragic că a fost „împins la ruină şi nenorocire în culmea bunăstării sale”. Aceste cuvinte s‑ar putea să i se potrivească pe drept şi fostului director al băncii britanice Northern Rock care a avut aceeaşi soartă în septembrie 2007, atunci când clienţii s‑au îmbulzit la filialele băncii sale să‑şi retragă depozitele. A urmat anunţul că Northern Rock solicită „susţinere cu lichidităţi” din partea Băncii Angliei.
Criza financiară care a lovit lumea occidentală în vara lui 2007 a readus în actualitate un potrivit memento al unuia dintre adevărurile perene ale istoriei finanţelor: orice bulă (în termeni economici, un instrument financiar sau mai multe supraevaluate, umflate, care se pot devaloriza, pot exploda ca o bulă de aer, un balon, producând crize financiare), mai devreme sau mai târziu, va plesni. Mai devreme sau mai târziu, vânzătorii pesimişti îi vor depăşi ca număr pe cumpărătorii optimişti. Mai devreme sau mai târziu, lăcomia se va transforma în spaimă. Pe când încheiam cercetările pentru această carte, la începutul anului 2008, se simţea că economia SUA poate intra în recesiune. Să fi fost deoarece, e o explicaţie, companiile americane îşi conturaseră prost noile produse? Sau ritmul inovaţiilor tehnologice se poticnise brusc? Nu. Cauza imediată a incertitudinii economice din 2008 era de natură financiară: mai precis, determinată de un şoc de pe piaţa creditelor provocat de numărul tot mai mare al încetării plăţii ratelor la credite în domeniul unuia dintre tipurile de îndatorare cunoscut eufemistic sub numele de garanţii ipotecare subprime (cu grad sporit de risc). Sistemul nostru financiar mondial a devenit atât de încâlcit încât nişte familii scăpătate din Alabama şi până în Wisconsin au fost în stare să‑şi cumpere sau să‑şi ipotecheze casele cu nişte credite foarte complicate care (fără ca aceştia să aibă ştiinţă) au fost puse la grămadă cu alte credite asemănătoare, redefinite ca obligaţiuni garantate cu creanţe colateralizate (de la collateral: obligaţiune cotată AAA, care, adică, prezintă un risc de neplată scăzut – CDO) şi vândute de către bănci din New York şi Londra unor (printre altele) bănci regionale germane, unor autorităţi municipale norvegiene care, prin aceasta, deveneau creditori ipotecari. Aceste obligaţiuni garantate cu creanţe colateralizate au fost atât de secţionate şi amestecate încât s‑a ajuns să se poată pretinde că valoarea ratei dobânzilor de la debitorii iniţiali constituia un flux de venit la fel de sigur ca dobânda unei obligaţiuni pe zece ani emisă de Trezoreria SUA, deci putea fi socotită a atinge ratingul AAA, atât de jinduit. Acest sistem a împins alchimia financiară la un nivel şi mai ridicat de sofisticare, părând a fi în stare să transforme plumbul în aur curat.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Corint. Traducere din limba engleză de Alfred Neagu si Junona Tutunea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
