Traducerea din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu
INTRODUCERE
Amintirea glumelor din trecut
Ai auzit de sistemul politic de care s-a râs până a pierit?
Multe persoane care au trăit în blocul sovietic mi-au povestit că umorul a doborât comunismul, dar puţine au putut explica şi cum s-a întâmplat. Călătorind prin Europa Centrală şi de Est în căutarea relicvelor unui trecut amuzant, revendicarea aceasta orgolioasă mi-a dăinuit în minte ca prima frază dintr-un banc, iar călătoria mea a devenit căutarea poantei.
Am aflat multe poante, de-a lungul multor ani. Ce s-ar întâmpla dacă comunismul ar triumfa în Arabia Saudită? Este posibil să împachetezi un elefant în ziar? Ce are patruzeci de picioare şi patru dinţi? Este marxism-leninismul o ştiinţă? Care este premiul pentru cel mai bun banc politic? De ce este Ungaria ţara cea mai mare de pe glob? Cum împătreşti valoarea unui Trabant? Sunt ruşii fraţii noştri, sau prietenii noştri? Şi de ce, în ciuda tuturor lipsurilor, hârtia igienică în RDG se fabrica întotdeauna în strat dublu? Răspunsurile la întrebările de mai sus nu pot fi găsite în alte manuale de istorie, dar ele se găsesc între copertele acestei cărţi, fiindcă le-au pus şi le-au răspuns bancurile comuniste, moştenirea culturală ciudată, atrăgătoare, fermecată şi neaşteptată a şaptezeci şi doi de ani de marxism-leninism.
*
* *
M-am îndrăgostit pentru prima dată de bancurile comuniste pe bulevardul Dimitrie Cantemir, una dintre arterele măreţe de blocuri din beton monolitice, care au fost construite în Bucureşti în anii 1970. Stăteam de vorbă cu Doina Doru, o blondă frumoasă de vreo cincizeci de ani, care lucrase în calitate de corector la un ziar de stat pe vremea când Ceauşescu conducea România.
Un coleg mi-o prezentase pe Doina. Mă aflam în Bucureşti ca să fac o emisiune de televiziune despre propaganda lui Ceauşescu. Petrecusem câteva săptămâni în arhiva de filme, înconjurat de maldăre de cutii metalice ruginite în care se aflau bobine de film pe 35 mm, şi examinasem metraje din spectacolele puse în scenă de regim pentru a-şi sărbători propria importanţă. Am văzut sute de muncitori care umpleau tribunele unui stadion şi ridicau cartoane colorate, ce formau apoi un mozaic gigantic, care zugrăvea un tractor arând pe ogor, iar peste un minut imaginea soţiei dictatorului în halat de laborator. Zeci de dansatori dădeau viaţă unor scene de „construcţie” şi „bătălie” pe iarba stadionului, cu arme de jucărie şi uniforme din hârtie, după care se retrăgeau şi sute de copii invadau terenul, aranjându-se după o coregrafie perfectă, pentru ca trupuşoarele lor slăbuţe să alcătuiască cuvintele „Trăiască Ceauşescu!”. În unele zile hoinăream prin Bucureşti şi mă întâlneam cu foşti artişti şi poeţi care-l elogiaseră în operele lor pe incompetentul despot român şi încercam să-i conving – de obicei, fără succes – să se lase filmaţi.
– Noi spuneam multe bancuri, îmi mărturiseau prietenii români. Doina le ţine minte pe toate.
După toate bobinele cu imaginile de propagandă, bancurile păreau antidotul perfect, aşa că m-am dus s-o cunosc.
În apartamentul ei micuţ, Doina a încercat să-mi evoce România anilor 1980 – mie, unui individ care crescuse în perioada respectivă într-o casă din cărămidă roşie, cu curte, în suburbia Hampstead Garden. Ea a recitat lista familiară de lipsuri din economiile comuniste aflate în pragul morţii: nu exista carne, nu existau farduri, nu exista hârtie igienică, nu existau tampoane, nu exista încălzire. Mintea mi se detaşa treptat, auzind acele date istorice cunoscute, pe care le citisem atât de des în cărţi. Apoi ea a spus:
– Pe atunci, aveam şi un banc: Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă!
Gluma era amuzantă. Am râs amândoi aşa cum se râde de obicei în faţa adevărului nefericit de la baza oricărui „umor macabru”. Apa caldă a Doinei continuă să fie bancul meu comunist preferat: simplu, frumos şi adevărat ca un haiku japonez.
– Pe atunci aveam foarte multe bancuri, a continuat ea. Cred că unele erau mici capodopere.
Doina mi-a spus o sumedenie de bancuri în după-amiaza aceea. „Pe ăsta îl ştiai?” mă întreba şi „Pe ăsta trebuie neapărat să-l auzi!”… „Stai că tocmai mi-am amintit…”
– Mai era un banc, care era aproape adevărat - realist. Ceauşescu era foarte furios, fiindcă nu mai auzea niciun banc despre el. De aceea convoacă un miting uriaş şi anunţă: „De acum încolo, veţi munci fără să mai fiţi plătiţi.” Nimeni nu protestează. „Şi de acum încolo”, continuă el, „toţi veţi munci pentru mine.” Nimeni nu zice nimic. „Mâine toţi veţi fi spânzuraţi”, adaugă Ceauşescu. Nimeni nu scoate un cuvânt. „Oameni buni”, spune el, „aţi înnebunit? Nu aveţi chiar nimic de zis? Nu protestaţi?” Şi atunci cineva rosteşte: „Tovarăşe preşedinte, am o întrebare: frânghia ne-o aducem noi sau ne-o dă sindicatul?” Exact asta era situaţia. El ne spânzura şi noi întrebam dacă trebuie să ne aducem singuri frânghia. Situaţia era atât de disperată, încât genul ăsta de banc ne reflecta propria realitate. Aşa erau întotdeauna bancurile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
