Este semnificativ că unii dintre întemeietorii doctrinelor politice, ai dreptului internaţional din secolele XV-XVII au desfăşurat şi activităţi diplomatice, manifestând, în acelaşi timp, preocupări istorice.
„Magistra vitae”
…a fost considerată istoria pentru cel care s-a făcut cunoscut ca autor al „Principelui”, unul din cele mai importante tratate politice ale vremii, deschizător de drumuri în acest domeniu, Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (1469-1527), care s-a făcut de asemenea remarcat şi ca diplomat, cu preocupări şi contribuţii importante în istoriografie.
Din poziţia de secretar al „Consiliului celor Zece” al Republicii Florentine, care, între altele, conducea negocierile diplomatice, Machiavelli a avut posibilitatea de a se familiariza cu problemele şi metodele acestui domeniu, îndeplinind nu mai puţin de 40 de misiuni diplomatice. Între acestea se numără participarea la contactele cu suverani ai marilor Puteri: regele Franţei (în trei rânduri), împăratul german (1507-1508) şi la Sfântul Scaun (1506). De asemenea, Machiavelli a cunsocut pe mulţi dintre principii italieni, le-a studiat strategiile politice, mai ales pe cele ale lui Cesare Borgia.
Dar, cum s-a întâmplat (şi se va mai întâmpla adesea în decursul secolelor următoare), diplomatul Machiavelli a căzut în dizgraţie, atunci când familia Medici a recâştigat puterea la Florenţa: a fost destituit din funcţie, ba chiar a fost închis pentru scurt timp, fiind învinuit de conspiraţie. Ulterior a fost exilat, dar această ieşire de pe scena politică a vremii s-a dovedit, în cele din urmă, fastă pentru el, căci, în acest răstimp, şi-a conceput cele mai multe dintre operele sale.
Desigur, cea mai importantă a fost „Principele” (1513) în care sunt descrise metodele prin care un conducător politic poate dobândi, păstra şi întări puterea sa. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite din practicile vremii, dar şi din cele ale perioadelor anterioare. Pe urma autorului chinez Sun Tzu, Machiavelli scrie şi el o „Artă a războiului” în care principiile istorice sunt aplicate în domeniul militar.
Machiavelli nu a fost numai un diplomat, autor şi al unor scrieri literare (a scris piesa „Mătrăguna”, biografii şi câteva poeme), ci şi un cunoscător şi gânditor în domeniul istoric. Astfel, a formulat principiile istorice ale unei guvernări în lucrarea „Discurs asupra primelor zece cărţi ale lui Titus Livius” , iar, în Istorii Florentine (1525), interpretează cronicile oraşului, din punct de vedere al cauzalităţii istorice.
În tot cazul, pentru diplomatul Machiavelli, politica nu poate să capete atributele de ştiinţă decât dacă este întemeiată pe studiul aprofundat al istoriei.
„Părinte al ştiinţelor politice”
…a fost considerat şi Jean Bodin (1530-1596), jurist francez, membru al parlamentului din Paris, profesor de drept şi diplomat. În această din urmă calitate, fără să fi îndeplinit funcţii oficiale, Bodin a însoţit o serie de importante personalităţi politice, prinţul François şi ducele de Anjou, în vizitele lor în Anglia, unde a avut posibilitatea de a se familiariza cu sistemul parlamentar de aici. De asemenea, Bodin a fost responsabil cu corespondenţa diplomatică şi contactele politice externe. În jurul anului 1580, atribuţiile diplomatice ale lui Bodin au încetat, astfel încât el a avut posibilitatea de a se consacra conceperii operelor sale, între care unele au fost dedicate interpretării politice a istoriei. Între acestea, cele mai importante sunt „Methodus ad facilem historiarum cognitionem” („Metoda pentru o uşoară înţelegere a istoriei”), apărută în 1566, şi „Şase cărţi ale Republicii”.
Bodin este adept al metodei filosofice în istorie şi în drept, rămânând astfel un inovator, căci, după părerea lui, ştiinţa dreptului nu are nevoie numai de dreptul roman, ci şi de cunoaşterea tuturor legislaţiilor istorice.
Aşa cum arată exegeţii operei sale, Bodin ocupă în istoria doctrinelor politice şi de drept public o poziţie predominantă, deschizând „noi orizonturi” în ceea ce priveşte confluenţele dintre istorie, drept şi diplomaţie.
Cum se demonstrează în lucrarea „Ipostaze ale gândirii politice şi diplomatice din Europa premodernă” de Constanţiu Dinulescu, este probabil ca opera lui Bodin să fi fost cunoscută acelor personalităţi româneşti deschise culturii universale, ele însele cu un rol important şi în domeniul diplomatic: Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, iar, mai târziu lui Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu.
Întemeietor al dreptului internaţional
Mai mult decât predecesorii săi, Hugo Grotius (1583-1645), jurist şi istoric, a fost implicat direct, cel puţin o anumită perioadă, în activitatea diplomatică. A avut acces la sferele cele mai înalte ale acţiunii politice, unde s-a remarcat ca diplomat, ministru de externe al regatului Suediei, într-o perioadă istorică destul de critică. În calitate de reprezentant diplomatic al Suediei la Paris, prin rapoartele întocmite, Grotius şi-a adus o importantă contribuţie la studiul diplomaţiei din secolul al XVII-lea. Adept al păcii într-un moment în care războiul era iminent, a trebuit să suporte consecinţele atitudinii sale, fiind condamnat şi închis în 1619, în castelul Loewenstein, de unde a reuşit să evadeze, printr-o ingenioasă stratagemă.
În ciuda unor asemenea avataruri, Grotius rămâne un veritabil întemeietor al unui tip nou de drept, dreptul internaţional.
Lucrarea sa „Despre dreptul păcii şi războiului” („De iure belli ac pacis”), apărută în 1625, sistematizează în premieră dreptul internaţional, într-o formă care a fost multă vreme utilizată şi ca un îndreptar diplomatic.
Faptul că, în fundamentarea dreptului internaţional ca drept natural, Grotius a acordat o importanţă deosebită istoriei, ni-l dovedesc şi alte lucrări ale sale despre originile, „antichităţile” Republicii Batave şi ale Belgiei. Grotius a fost un deschizător de drumuri şi în ceea ce priveşte cercetarea originii şi istoriei „popoarelor din America”.
O serie de cercetători români ai dreptului şi relaţiilor diplomatice au subliniat influenţa lui Grotius: Valentin Georgescu, „Grotius în cultura românească”; Mircea Maliţa, „La mormântul lui Grotius”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
