Jurnalul albastru

Se intâmplă uneori să găsim câte un roman care ne emoţioneazăprofund, care pare un miracol al imaginaţiei şi care ne bântuiemult timp după ce l-am inchis. "Jurnalul albastru" al lui JamesLevine este genul acesta de carte. Este povestea lui Batuk, ofetiţă indiană dusă la Mumbai de la ţară şi vândută pentru a seprostitua de către tatăl ei.

Deşi dureroasă la lectură, povestea lui Batuk vorbeşte despreexploatarea copiilor şi despre nepăsarea cu care aceştia sunttrataţi in toată lumea, dar ne oferă şi un mesaj incurajator despreputerea de a te ridica pe care ţi-o dau cuvintele şi cititul. Dr.Levine donează tot profitul obţinut din vânzarea cărţii in StateleUnite pentru a ajuta copiii exploataţi. Povestea lui Batuk poate,intr-adevăr, să schimbe ceva.

James A. Levine este profesor de medicină la Clinica Mayo siun savant cunoscut pe plan internaţional, medic şicercetător.

El a avut ideea acestei cărţi teribile şi sfâşietoare pe cândintervieva copiii străzii in Mumbai, ca parte a cercetării luimedicale. Pe strada Cuştilor unde copiii se prostituau, inchişi purşi simplu in cuşti de către paznicii lor nepăsători şi abuzivi(care băgau in buzunar toţi banii), Levine a fost izbit de imagineaunei fetiţe care stătea in faţa cuştii sale şi scria intr-unjurnal.

Toate drepturile de autor obţinute in Statele Unite vor fidonate Centrului Internaţional pentru Copiii Dispăruţi şiExploataţi (www.icmec.org) şi Centrului Naţional pentru CopiiiDispăruţi şi Exploataţi (www.missingkids.org). Pentru mai multeinformaţii, vizitaţi site‑ul www.BatukFoundation.org.

*

Am luat o pauză. Mamaki Briila e mulţumită de mine. Şi are dece! Am muncit din greu toată dimineaţă, iar când i‑am spus că‑sobosită, mi‑a răspuns cu un zâmbet.

- Odihneşte‑te, micuţa mea Batuk, mi‑a spus ea. Azi or să vinăo groază de bogătani.

De fapt, nu‑s deloc obosită.

Mă cheamă Batuk. Sunt o fată de cincisprezece ani, iarcuibuşorul meu se află pe Strada Mare din Bombay. Sunt aici de şaseani şi am fost dăruită cu frumuseţe şi un creion. Frumuseţea meavine din interior, iar creionul, de după urechea lui Mamaki Briila,care este şefa mea.

Am văzut cum a căzut creionul de după urechea lui Mamaki inurmă cu două nopţi. Tocmai gătisem o prăjitură, iar ea a dat buznain cuibuşorul meu cu un zâmbet enorm, s‑a aplecat spre mine, m‑aciupit de obraz şi m‑a sărutat pe creştet. Când s‑a inclinat, sâniisăi ca nişte pungi uriaşe mi s‑au apropiat de faţă atât de mult,incât am văzut intre ei strălucirea transpiraţiei. Mamaki miroseala fel ca noi, dar mai urât.

Ca să se poată indrepta de spate, şi‑a dus mâinile la şale şis‑a clătinat uşor, iar sânii i s‑au legănat de parcă ar fi fost doicopilaşi care‑i atârnau de gât - ai fi zis că dansau. A luatcreionul de după ureche, apoi a scos dintr‑un pliu al sariului (saupoate al pielii) un carneţel cât o palmă, de culoare galbenă. Dupăce l‑a deschis, şi‑a plecat iarăşi privirea spre mine, iar pe faţaei roşiatică s‑a lăţit incă un zâmbet, cum se imprăştie o cană deapă pe piatră. A făcut un semn cu creionul in carneţel, mişcându‑şiiute mâna umflată, apoi mi‑a vorbit cu blândeţe:

- Scumpă Batuk, a spus ea blând, eşti preferata mea. Am crezutc‑o să mă dezamăgeşti in seara asta, dar intr‑o singură oră m‑aifăcut să te iubesc.

Sunt sigură că avea de gând să‑mi amintească miile de favoruripe care mi le făcea, dar a intrerupt‑o un ţipăt al luiPuneet.

Puneet este prietenul meu cel mai bun şi locuieşte douăcuibuşoare mai incolo. Ţipă rar, spre deosebire de prinţesa Meera,care urlă de fiecare dată când găteşte o prăjitură. Puneet ţipănumai când trebuie, iar urletul pe care l‑a scos in acel moment arfi putut sfărâma pietrele. Fusese un ţipăt foarte ascuţit, stârnitnu de vreo durere fizică, pentru că Puneet nu simte durerea, ci despaimă - Mamaki şi‑a dat ea seama de asta imediat. Puneet e cel maivaloros dintre noi, pentru că e băiat.

Ţipătul lui Puneet a destrămat liniştea care invăluia stradape inserat, iar zâmbetul a căzut de pe chipul lui Mamaki, la felcum pică o monedă care pică pe pământ. Şi‑a intors spre mine fundulcât toate zilele şi a ieşit valvârtej din cuibuşor. M‑a impresionatcă Mamaki - un ditamai obiectul aşezat pe pământ - putea să semişte cu o asemene viteză atunci când era nevoie. Când a zbughit‑odin camera mea, coada sariului i s‑a infoiat şi mi‑a adus aminte depânzele folosite pentru a proteja recoltele de soarele verii.Tocmai in acel moment i‑a alunecat lui Mamaki creionul de dupăurechea unsă cu nemaipomenitul ei ulei de corp.

In urma sa, creionul a căzut pe podeaua cuibuşorului, a săritde câteva ori, apoi a rămas neclintit. Am sărit din pat şi m‑amrepezit spre el. Creionul era al meu prin decret divin.

M‑am aşezat pe acel obiect mic, tăcut şi nemişcat. Mintea mi‑azburat spre anii când eram o copilă in Dreepah‑Jil, satul meunatal. Mă cocoţam pe o piatră insorită şi uneori rămâneam acolocâteva ore, chiar şi in căldura de la amiază, inchipuindu‑mi căaveam să mă topesc şi să devin una cu piatra. Din când in când,câte o şopârliţă se strecura prin iarbă sau printre pietre. Cumişcări iuţi şi precise, se uita imprejur şi, văzând că nu se mişcanimic, se simţea in siguranţă. Se relaxa şi se incălzea la soare labaza pietrei mele, iar uneori urca pe ea. Rămâneam nemişcată, chiardacă se oprea lângă mine. Imi controlam respiraţia, topindu‑mă şimai mult, până mă confundam cu piatra. Imi foloseam puterea minţiica să controlez mintea şopârlei. Ii vorbeam cu o voce catifelată,iar şoaptele mele coborau asupra ei:

- Linişteşte‑te, şopârliţă, in curând ai să fii a mea.

Se intâmplă se te uiţi in sus şi să vezi o picătură de ploaiecare e hărăzită să te lovească. O vezi, ştii că se apropie din cein ce mai iute şi că are să te lovească, dar nu te poţi feri de ea- la fel păţea şi biata jivină. La un moment dat, mă aruncam asupraşopârliţei (cred că inchideam ochii preţ de‑o clipă), cădeam pesteea cu o asemenea forţă, incât uneori o omoram - dacă se intâmplaaşa, insemna că această ii fusese soarta. Şi tot soarta făcuse caeu să stau intinsă pe pardoseala de piatră a cuibuşorului meu şi săam un creion.

M‑am ridicat de pe podea, m‑am cocoţat pe tron, m‑am intins şiam pus creionul sub pântece, apoi am adormit. A doua zi dimineaţă,când m‑am trezit, creionul era unde il lăsasem, dar fusese incălzitde vise. Stăteam intinsă in lumina zorilor, iar ochii mi se zbăteaula hotarul dintre veghe şi somn, contemplând intrarea in cuibuşorulmea. Ştiam că acest creion mititel n‑avea să fie suficient pentrua‑mi scrie povestea vieţii, dar era suficient ca să incep.

Pauza şi aşa‑zisa mea oboseală or să se termine curând. Pestecâteva clipe o să‑mi pun jurnalul cu coperte albastre in tăieturape care am făcut‑o in saltea. Astăzi, când am să gătesc oprăjitură, am să simt cu mă impunge cu spatele şi am să ştiu ca eacolo.

*

Ar fi trebuit s‑o auziţi pe Mamaki in noaptea aceea, când afugit ca din puşcă in cuibuşorul lui Puneet. A ţipat aproape la felde tare ca Puneet. Urletul lui dădea la iveală spaima, in timp ceal ei voia s‑o stârnească. In momentul când s‑a iscat zarva, doifuncţionari ii prezentau omagiile prinţului Puneet, o practicăintru totul acceptabilă in ochii lui Mamaki Briila, câtă vremedarurile pentru prinţ erau pe măsură. In cazul de faţă, darurile nuaveau mare importanţă, intrucât adoratorii erau doi poliţişti derang inalt. Deşi la inceput au spus că nu vor decât să gătească(atunci când au venit, am auzit‑o pe Mamaki dându‑lebinecuvântarea), mai apoi lucrurile au scăpat de sub control, iarPuneet a fost sfâşiat cu un baston de cauciuc.

Mamaki i‑a azvârlit pe cei doi poliţişti in stradă,imbrâncindu‑i zdravăn. Afară cu ei! Ii urmăream din uşacuibuşorului meu: s‑au ridicat in picioare, şi‑au curăţat de prafuniformele cafenii, au râs ca fraţii şi s‑au indepărtat agale innoapte. Unuia dintre ei ii atârna de incheietura mâinii bastonul decauciuc. Din pricina lui, Puneet s‑a prăvălit pe podea - iarsângele: pic, pic, pic -, de parcă pământul ar fi vrut să sedesfete cu el, la fel ca poliţiştii.

Iertaţi‑mă, am devenit melodramatică. Nu doar pentru că Puneetimi este foarte drag, ci şi pentru că am puţin talent de actriţă.Mama mă dojenea intotdeauna din pricina asta, poate pentru că tataera incântat de felul in care jucam tot felul de roluri. Când sestrângea intreaga familie, puneam la cale mici spectacole: ilimitam pe Navrang, nebunul satului, sau pe unchiul Vishal ("unchiulV"), care era atât de gras, incât adormea cu capul in supă. Mamadădea din cap şi bombănea in semn de nemulţumire, in timp ce tatarâdea cu lacrimi. Intotdeauna am fost talentată la astfel delucruri.

Ca răsplată pentru reprezentaţiile mele, tata mă lua in braţeşi, dacă mă rugam de el, imi depăna povestea leopardului cu ochi deargint. De fiecare dată când mi‑o spunea, o infrumuseţa cu noipodoabe. Uneori putea să dureze ore in şir, dacă tata nu era preaobosit, iar eu nu adormeam.

Imi plăcea grozav povestea cu leopardul. In unele nopţi, măprefăceam că dorm când mama trece prin dormitorul inţesat cufraţii, surorile şi verişorii mei. Dacă incă eram trează când tatase intorcea de la câmp şi de la femeia cu parfum de levănţică, ozbugheam spre el, mă ghemuiam pe genunchii lui şi il rugamstăruitor să‑mi spună povestea cu leopardul. "Nu in noaptea asta,Batuk", imi răspundea el deseori, in timp ce mă cuibăream mai binein poala sa, simţind cum ii vibra pieptul când vorbea. Vreodouăzeci de minute mai târziu, după ce‑şi ştergea de la gură câtevaboabe de orez, sfârşea prin a ceda şi se apuca să‑mi spunăpovestea, insoţit de strigătele mele de bucurie. Intotdeauna amfost leopardul cu ochi de argint al tatei.

Lui Puneet ii fusese rău, dar Mamaki mi‑a spus că se simte dince in ce mai bine. Intre orele de gătit, il strig peste cele douăcuibuşoare care ne despart, iar el imi răspunde. La inceput,Hipopotamul (aşa ii spunem intr‑ascuns lui Mamaki) ne‑a interzisaceste pălăvrăgeli de la distanţă in timpul orelor de lucru, insăşi‑a dat seama repede că il inveselesc pe Puneet, iar acum ne dăvoie sa vorbim.

Puneet incă nu e pregătit să gătească impreună cu noi. DacăPuneet se simte atât de rău incât nu poate să lucreze cu noi saudacă moare, atunci cine o să‑mi mai ţină de urât? Poate că‑i ungând egoist, dar este capriciul unui suflet de actriţă.

*

Acum sunt intr‑o mică pauză. Domnul Urechi Clăpăuge a gătit cumine o prăjitură foarte mică. N‑aş putea spune că‑s obosită.

Scriu cu creionul. Poate vă intrebaţi cum il ascut. Vă răspundcu un zâmbet. Nu cu un zâmbet care vrea să spună: "Veniţi şiveneraţi‑mă!", ci cu unul viclean. Imi ascut creionul cu vioiciuneaminţii mele.

La două străzi de cuibuşorul meu se află Strada Hoţilor. Acolopoţi să cumperi orice, de la un avion la o mantie care te faceinvizibil - sau cel puţin aşa se zice. Pe unul dintre băieţii caretransportă mărfuri cu roaba spre şi dinspre Strada Hoţilor l‑ambotezat Bandu. Bandu trece prin faţa cuibuşorului meu de cel puţindouă ori pe zi. Nu‑i greu să‑mi dau seama când se apropie, pentrucă roata roabei e din oţel şi face o gălăgie cumplită, care se audede la câteva străzi depărtare. Dis‑de‑dimineaţă, când merge spreStrada Hoţilor, roaba ii e inţesată cu mărfuri, iar seara, când seintoarce, lada de lemn e aproape goală. In unele zile, face maimulte drumuri - pesemne că are de onorat nişte comenzispeciale.

Bandu pare că‑i de‑o seamă cu mine şi e un băiat frumos, iarin ultimul an s‑a mai inălţat şi a căpătat o infăţişare maibărbătească. Zi de zi işi aţinteşte asupra mea ochii mari şimigdalaţi, iar ori de câte ori ii surprind privirea, intoarce capulin altă parte. Cred că, din când in când, adoarme cu mine ingând.

După ce mi s‑a tocit creionul, am inceput, ca o fată vicleanăce sunt, să‑i zâmbesc mai şăgalnic. Inclinam capul intr‑o parte şiii imi ţuguiam uşor buzele. După ce cădea in mrejele voinţei mele -la fel ca şopârla -, ochii săi intârziau asupra mea, iar uneori imisusţinea privirea preţ de o secundă. Când şi când, arunca o ocheadă- aşa cum şopârla scotea limba - spre coapsele sau sânii mei mici.Stăteam in cuibuşorul meu la fel cum stăteam pe piatră cu mulţi aniin urmă, aşteptând ca băiatul cu roaba să se incălzească la soaredominat de umbra mea. In scurtă vreme, a inceput să incetineascăatunci când se apropia de cuibuşorul meu, iar câteva zile maitârziu a mormăit ceva spre mine in felul primitiv al oamenilortimizi.

După trei zile in care Bandu a tot mormăit, iar eu m‑amprefăcut ruşinată, i‑am făcut semn să vină la mine. Lacătul porţiimele e descuiat abia după ce Hipopotamul işi serveşte ceaiul şiprăjitura de dimineaţă, dar m‑am aplecat in aşa fel incât capul meusă fie mai jos decât al lui şi l‑am privit printre zăbrele.

- Mă cheamă Batuk. Am foarte mare nevoie de ajutorul tău, i‑amspus eu, apoi am făcut o pauză şi i‑am zâmbit. Aş avea nevoie de oascuţitoare.

M‑a deranjat puţin că i‑au trebuit două zile ca să‑mi aducăascuţitoarea. Când a venit (era destul de târziu: Hipopotamul işibăuse cea de‑a treia ceaşcă de ceai), o ţinea strâns in mâna luiasprită de muncă, iar eu i‑am zâmbit de parcă mi‑ar fi adus unrubin, apoi l‑am sărutat. Nu mai eram despărţiţi de zăbreleleporţii. Voiam să‑l sărut pe obraz, pentru că, după părerea mea, eratot ce merita, dar până la urmă l‑am sărutat pe gură şi i‑am vârâtlimba intre buze. Am simţit că limba i s‑a retras in fundul gurii,la fel cum se ghemuieşte un câine care ştie că urmează să fiebătut. Apoi şi‑a impins incetişor limba inainte ca s‑o intâlneascăpe a mea, dar l‑am indepărtat imediat, impingându‑l cu ambelemâini. Tot acest schimb de mulţumiri a ţinut doar câteva secunde,insă ştiam că aroma mea avea să‑i rămână in gură intreaga zi. Iarjindul după mine avea să‑i bântuie mintea incă şi mai multtimp.

Nu ştiu de ce m‑am purtat intr‑un mod atât de ruşinos, darimportant e că am făcut rost de o ascuţitoarea şi, de atunci, n‑ammai vorbit cu Bandu, băiatul cu roaba, şi nici n‑am mai dat vreunsemn că l‑aş cunoaşte.