Am cunoscut cativa oameni care au trecut prin incercari dramatice. Pe altii as fi vrut sa-i cunosc, dar m-am tinut deoparte pentru ca, in ciuda vointei lor, devenisera un fel de moda. Vedeam in pelerinajele la Nichita Stanescu sau in cautarea insistenta a lui Constantin Noica (daca nu direct la Paltinis, macar prin corespondenta sau prin asaltarea cu carti) un mod neelegant - si o moda - de a te insinua, de a te atasa de lumea buna. Snobismul intelectualilor nu este altfel decat orice alt snobism, dar e poleit cu o mai mare trufie. Trufia de a crede si de a sugera o prietenie intre un dascal si-un invatacel. Chiar daca invatatorul da dovada de generozitate, iar ucenicul - de veneratie, a existat, exista si va exista o granita cu un vames de netrecut.
In comunism, ceea ce nu se putea scrie se vorbea. Putine lucruri pe care le auzeam nu se adevereau. Zvonurile capatasera statut de informatii sigure. Se afla totul. Transpirau vorbe, intamplari si intentii pana si din anturajul lui Ceausescu cu o rapiditate si o acuratete uluitoare. Exista si o presa culturala orala nemaipomenita. Eram la curent cu ce urma sa apara, cu ce probleme s-au mai ivit la cenzura. Exista o bursa reala de valori. Aprecierile orale nu aveau statut de barfa colegiala sau de invidie gratuita ca azi. Ierarhiile si valorizarile neoficiale erau cele adevarate si de necontestat. Fenomenul in care am trait a fost putin semnalat si si mai putin cercetat. Nimic din ceea ce s-a aflat - si se afla aproape totul inainte de '89 - nu s-a dovedit fantazare. Ma amuza zbaterile de a-i dovedi de prin dosarele CNSAS (ciumpavite, masluite, refacute) pe colaboratorii securitatii. Orice scriitor isi stia securistul si turnatorul, uneori chiar prin sinceritatea acestora, care fie ca se puneau pentru mai tarziu la adapost, fie nu mai aveau de ce sa se camufleze. "Ehe, roata istoriei nu se mai poate schimba, comunismul e invingator", credea pana si George Calinescu.
Dupa amnistia politica din 1962-'64, in circuitul oral au patruns multi carturari care cunoscusera ororile inchisorilor comuniste. Nici azi nu inteleg misterul prin care intr-un cartier muncitoresc, cum era Andronache, se stia de prezenta lui Constantin Noica. Amintirile vagi din copilarie - pe care nu le-am verificat niciodata, dar erau autentificate de o spusa a lui N. Steinhardt cum ca Noica a vrut sa faca un fel de scoala de filosofie mai intai in cartierul Andronache - il plaseaza pe filosof pe strada Marasesti (acum Mentiunii), parca la numarul 9. Ce imi mai aduc aminte este o silueta, undeva in departare, mai degraba un palton lung, descheiat, si vocea soptita a unui vecin: "O, filosofu', abia a iesit...". Cuvantul inchisoare nu se prea pronunta.
Aceeasi aura o avea si N. Steinhardt. Inainte chiar sa fie prezent in presa (semn al reabilitarii sau al acceptarii oficiale), despre Steinhardt se vorbea mult. Biografia sa se stia in amanunt. Si despre credinta, si despre scrisul, si despre jurnalul sau se vorbea. Evident, cu multa, multa admiratie. Ca si in cazul lui Noica, dar si al lui Negoitescu ori Doinas, mai ales cei tineri au fost atrasi de aura sa. Aceeasi aura o avea si N. Steinhardt. Inainte chiar sa fie prezent in presa (semn al reabilitarii sau al acceptarii oficiale), despre Steinhardt se vorbea mult. Biografia sa se stia in amanunt. Si despre credinta, si despre scrisul, si despre jurnalul sau se vorbea. Evident, cu multa, multa admiratie. Ca si in cazul lui Noica, dar si al lui Negoitescu ori Doinas, mai ales cei tineri au fost atrasi de aura sa.
Gasesc intr-unul dintre volumele ingrijite de un adevarat prieten al lui N. Steinhardt - e vorba de Ioan Pintea - recenzii, cronici ale unor carti semnate de oameni foarte tineri pe atunci: Andrei Roman, Florin Iaru, dar si de inca tinerii Horia Badescu, Ana Blandiana, Serban Foarta. E semnul sigur ca tinerii apelau la Steinhardt ca la o instanta mai ales morala, aveau nevoie de un cuvant de-al sau. Inca probabil si mai multi il cautau direct, ii atineau calea, iar mai tarziu, cand s-a retras la Rohia, urcau spre a-i vorbi, dar mai ales spre a le vorbi.
Nu m-am incumetat niciodata sa ma apropii mai mult decat imi ingaduia prezenta sa publica, iar la Rohia am urcat si eu, dar mult mai tarziu. Si nu neaparat spre a cauta semnele trecerii sau a incerca sa descifrez taine ale existentei sale. In ambele dati cand am fost la Rohia, m-am debarasat, in drumul ce duce de la bariera care interzice accesul motorizat pana la sfantul lacas, de complexele culturale, de vointa de a cauta ceva anume. Nici macar nu m-am alaturat grupului condus de un ghid competent, care stia, deci, ce vor sa vada niste scriitori la Rohia. Am privit muntii - de fiecare data nimbati de aburul ridicat dupa ploaie si de norii alburii coborati in vaile lor - si am ascultat linistea care aici e o prezenta, nu o absenta. Aud aceasta liniste ori de cate ori il citesc pe N. Steinhardt. Si, desi nu l-am auzit niciodata, imi pot imagina vocea lui vorbind despre linistea de la Rohia, cand raspunde intrebarii lui Ioan Pintea "Ce v-a placut, v-a atras indeosebi (la Rohia, n.n.)?" "Linistea in primul rand, micimea si smerenia cladirilor, fastul padurii si intrezarirea posibilitatii unor ceasuri de indelunga meditatie. Nu sunt un instrainat de oras, un adversar al bucuriilor pe care le poate oferi: concerte, expozitii, spectacole de teatru si de cinematograf (...); insa era firesc sa-mi caut un loc de refugiu cat mai departe de obsedatii zgomotului de fond, oameni ajunsi sa nu mai poata trai macar un ceas singuri cu ei insisi. Aceasta mi se pare esenta meditatiei: dialogul cu tine, impacarea cu ideea ca poti trai in bune si rodnice relatii cu sinea ta, chiar daca ea se pricepe a-ti dezvalui din ce in ce mai acut toate greselile si sluteniile pe care le-ai savarsit in viata ta".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
