O puzzlectura a umanului incearca si reuseste Eugen Iovan* intr-un ciclu din tablourile sale. O sinecdoca a ochiului, cu care pune la incercare fantezia privitorului, spre a-i vedea reactiile. Un soi de pars pro toto impins pana aproape de ironie. Am vazut vizitatori care, in fata panzelor inguste, incercau, discret, e adevarat, sa-si acopere un ochi, in speranta ca, din fragmentele lipsa, vor reusi sa recompuna chipul intreg pe care il frecventeaza doar autorul. Efort inutil, caci viziunea totalizatoare, inversul sinecdocii, adica totum pro parte, sta inchisa in sipetelul originar al artistului. Pe care scrie Vanitate. Vanitate, iar nu orgoliu, fiindca (spun moralistii, nu noi!), in vreme ce acesta inseamna privirea proprie doar in oglinda, vanitatea e, ca sa zicem asa, mai umana. E sinonima cu rasfrangerea imaginii personale in ochii celorlalti.
Impingand comparatia spre zone mai tehniciste, Eugen Iovan ar putea la fel de bine sa picteze ecorche-uri, in buna traditie de la l'Ecole des Beaux Arts a secolului al XIX-lea. Corpul uman vazut in sumedenia de muschi, oase, tendoane, zgarciuri, nervi si alte daravere interne mofturoase, spre a-i lasa privitorului libertatea de a-si imagina nudul in toata splendoarea lui. Si, in mod cert, Leon Battista Alberti, celebrul uomo universale al Renasterii, ar fi fost foarte incantat. Dar nu! Pictorul nostru se opreste la detalii mai minutioase. Si comite tot felul de experiente in laboratorul lui de viziuni partiale.
Imaginea unitara care se ghiceste dincolo de fragmentele artistului pare a fi cea a chipului unui batran cat lumea. Surprins in trei ipostaze. Mai intai priveste, fix, direct, limpede. Apoi intrezareste, prin degetele usor departate ale palmei puse pe obraz. Si, in fine, refuza privirea, caci isi acopera ochii cu palmele. Sunt, de fapt, chintesenta atitudinilor posibile ale relatiei cu lumea. Cu ceilalti. Cu dincolo de eu. Inca o observatie asupra acestui chip de batran. Fata lui e insuportabil de ridata, precum scoarta rugoasa a unui copac. Aproape respingatoare si, totusi, paradoxal, atractiva. Este, poate, de descoperit aici un fior subtil de wabi. In japoneza, wabi inseamna o forma efasata a frumusetii, o calitate de un rafinament impins la extrem, ascunsa insa dupa aparenta grosierului. Delicatetea rustificata.
Aceeasi impresie de lacunar omniscient se regaseste in celalalt ciclu al autorului, Interioarele. In ciuda unei cromatici mai alegre, camerele pe care le vede Eugen Iovan - cu masa pe care se gasesc vasele de consum rafinat, ceainicul, ceasca si cafetiera, alaturi de paravanul ilustrat cu note muzicale, pe care atarna halatul de matase al unui feminin absent si cu peretii pictati in cifre si litere - contin un fluid oximoronic vizual. De otios neimplinit. De decadenta infloritoare.
Conexiunile lui Eugen Iovan sunt nu cu enciclopedia, nici cu circumstantele locative sau, cu atat mai putin, cu vreo scoala pretentioasa Ele doar dinamiteaza prejudecata suficientei confortabile de a privi lumea. Bunaoara, dintr-un fotoliu.
*) Eugen Iovan, Conexiuni, Cercul Militar National, Sala Arteloramza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
