Adevarata alchimie editoriala: tot ceea ce, saptmanal, in editorialele lui Nicolae Manolescu din Romania Literara parea uscaciune, formalizare didactica, politichie la patru ace sau pedanterie indigesta capata, la selectarea si inserierea in volum, fervori ludice si elasticitati de scrimeur, gratia si eleganta percutanta a unei virilitati estetizante*.
Ceea ce la lectura saptamanala in gazeta parea un soi de penitenta redactionala sau, dimpotriva, oficiere directoriala, severa impartire profesorala de note, roluri, calificative, pedepse si recompense, se revela, brusc, in volum, o reconfortanta suita de exercitii de libertate. Precum Temele scrise si publicate in deceniile opt si noua de Nicolae Manolescu, a caror "sursa profunda, marturiseste autorul, era un protest contra rutinei profesionale", editorialistica lui Manolescu incanta prin senzatia de forta calma, de amenitate sigura pe sine.
Paradoxul face ca exact in paranteza existentiala pe care multa lume i-o taxeaza drept inlantuire de esecuri, mai ales politice (prea multi s-au grabit, intru paguba lor, sa-l clasifice pe Manolescu printre "looseri") tonalitatea scrisului sau sa straluceasca prin seninatatea si vigoarea verdictelor (n-am zis olimpianism!), prin calm, paterna, jupiteriana amplitudine a judecatilor. Chiar daca in politica nu a avut moralul - si nici... amoralitatea - castigatorului, criticul si-a pastrat intacta morala, in ciuda faptului ca a fost si a ramas tactician redutabil, un juiseur sahist, cu o abilitate nu o data deconcertanta pentru caracuda ce, cu onor, suntem in ochii domniei sale. "N-am nimic contra ideii ca, in politica la fel ca oriunde, nu poti castiga daca n-ai mentalitatea unui castigator. adica moralul. Insa moralul e una, iar morala, alta. Aman pe altadata o discutie cu privire la esenta insasi a formulei lui Machiavelli, ca sa remarc acum doar faptul ca, in viata politica romaneasca, ea se regaseste de obicei intr-o versiune triviala, ca un soi de slogan al pragmatismului cel mai ieftin, ca un alibi pentru absenta oricaror reguli". Am citat din Pestele pe uscat, titlul situat anume antitetic fata de Pestele in apa, cunoscutul volum de evocari politice semnat de Mario Vargas Llosa. Cel mai elocvent semn de forta senin-legiuitoare este frecventa formulelor definitive, a sonoritatilor axiomatice. Abia acum, in volum, realizezi ce anvergura, ce sfanta pofta (si capacitate) de cuprindere si fecundare are foiletonistica lui Nicolae Manolescu. Iata cateva dintre aceste formule. "Spre deosebire de aceia care impartasesc astazi ideea de ieri a lui Kogalniceanu, eu cred ca traducerile fac o literatura (...) Literatura romana nu va disparea din cauza traducerilor" (38). "Romania a trait in liberalism de la 1866 pana in 1938. Nici o tara din Europa de est si centrala nu se poate lauda cu o atat de lunga si neintrerupta traditie liberala si democratica" (28). "Nimeni n-a citit poezia romana ca el" (I. Negoitescu, n.n., 32). "Al. Rosetti a jucat in Romania rolul lui Gaston Gallimard in Franta" (8). "Universitatea si politica nu trebuie considerate incompatibile (...) De unde, totusi, pudibonderia acelor rectori care, intalnind oameni politici, rosesc feciorelnic? Pot sa nu fie membri ai unui partid, dar apolitici n-au cum sa fie decat daca abdica deliberat de la rolul si misiunea lor in societate" (40). "Adevarul se cuvine rostit chiar daca e suparator, asa incat dezvaluirea, fie si tardiva, a unor optiuni politice ori morale ale scriitorilor trebuie facut cu orice pret (...) Este cu desavarsire necinstit sa tragem la raspundere doar pe acei intelectuali care au avut idei de extrema dreapta uitand ca au existat altii, mult mai numerosi, care au simpatizat cu comunismul, in timpul lui Stalin, ca si dupa aceea" (63). Arghezi, "cel mai mare poet roman din acest veac. Blaga a fost idolatrizat (temeinic, ardeleneste, as spune). Posteritatea tarzie ii va face dreptate lui Arghezi" (67). "Faptul ca nazistii au pus in practica exact ce au teoretizat, iar comunismul si-a mascat crimele printr-o ideologie umanista nu ne poate impiedica sa le aplicam aceeasi unitate de masura si sa le dezvaluim caracterul criminal" (159). "Influenta intelectualilor asupra vietii oamenilor a fost, in general, negativa. Si cand n-au fost nocive, ideile intelectualilor au contrastat cu modul lor de a fi" (251). "Melodrama nu conteaza pe artistic, ci pe sentimental. Nu tine de arta, ci de natura. Melodrama e forma cea mai subtila si teribila de santaj moral si emotional" (264). "Deficitul de universalitate al literaturii noastre nu tine de tematica, ci de atitudine" (v. demonstratia la p. 334 s.u.).
Al doilea semn de forta senin-leguitoare este calmul de temut (si de invidiat) cu care Nicolae Manolescu intra in arena celor mai incalcite, mai infierbantate si mai otravite subiecte. Intr-un context jalonat de repere cat se poate de inconfortabile, de la eminescolatrie la Paul Goma si Michael Shafir, de la E. Barbu, M. Ungheanu, Crohmalniceanu, Grigurcu, pana la G. Calinescu si posteritatea lui Goga, e limpede ca antisemitismul, convertirea ideologica, relatia patriotism-nationalism, cearta canoanelor, modernism/postmodernitate s.a.m.d. reclama o atentie aparte.
*) Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morala practica, Editura Albatros, 511 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
