Cultura are o audienta restransa, din doua motive. Primul este acela ca, in orice societate, de-a lungul istoriei, apetitul pentru cultura a apartinut unei minoritati, tot astfel cum numai o (alta) minoritate a dovedit interes pentru buna intretinere a organismului prin sport (sau prin orice alte mijloace). Putem chiar sa oferim o cuantificare. In Romania postdecembrista, dintre cartile care pot fi incadrate in domeniul artei si implicit al culturii, cea mai vanduta a fost "De ce iubim femeile?", a lui Mircea Cartarescu, volum despre care editorul a anuntat ca s-a cumparat in peste 240.000 de exemplare. Daca s-ar fi facut o emisiune TV despre carte si toti cumparatorii ar fi urmarit-o simultan, audienta programului ar fi fost de 2%. Punct. Fireste, nu uit ca un exemplar vandut inseamna mai mult de un cititor, dar nu uit nici ca, la ora - oricare ar fi ea - a emisiunii, o mare parte dintre cititori se afla in imposibilitatea fizica de a urmari televizorul, altii iubesc cartea, dar nu si emisiunile despre carte, altii sunt obositi, tristi sau n-au chef etc. Iar doi la suta din publicul TV inseamna chiar mai putin din intreaga populatie.
Al doilea motiv tine de promovarea culturii si are doua componente. Cea sofisticata, cuiul lui Pepelea dintotdeauna, priveste raspunsul la intrebarea “Cum castigi intru cultura macar un singur om care pana acum nu era preocupat de asa ceva?”. Din nefericire, covarsitoarea majoritate a vectorilor culturali, a vocilor publice din acest domeniu, se pot lauda cu trista performanta de a-i convinge pe cei deja convinsi. Un regretat critic literar marturisea candva: “Scriem ca sa ne citim intre noi”. DACA se intampla macar asta! Radicalismul, fundamentalismul cultural (pe care o alta ilustra personalitate culturala disparuta dintre noi si-l asuma explicit) au cel putin doua caracteristici paguboase: a. limbajul conceput exclusiv pentru “connaisseurs”, astfel incat un spectator ocazional, nefamiliarizat cu jargonul, nu intelege mare lucru, drept care renunta, desi poate ca avea unele disponibilitati latente; b. exclusivismul manifest, sarcasmul, ironia, uneori chiar mistocaria - intelectuala, fireste... - prin care posibilii racolati intru cultura sunt jigniti si descurajati inainte de a se incerca orice demers pentru “imblanzirea” lor.
Desigur, periodic - de regula atunci cand nu exista momentan alte teme de discutii - se organizeaza cate o dezbatere pe tema “Ce e de facut?”, in care sunt invocate si aratate cu degetul, inca si inca o data, familia, scoala, societatea, presa etc. Nu-mi amintesc sa fi auzit/ citit vreodata un om de cultura care sa spuna “Pentru slaba raspandire a culturii, primii vinovati suntem noi, oamenii de cultura”.
Cu toate acestea, inca mai socanta este cealalta componenta a (non)promovarii culturii, cea dedicata chiar publicului ei “la zi”, atat cat este acesta. De-a lungul timpului, mi-a fost dat sa asist la “manifestari” a caror organizare si promovare m-a uluit:
- Lansarea a nu mai putin de 11 carticele de arta, realizate de studenti, sub indrumarea unui cadru didactic, eveniment la care erau prezente circa 15 persoane. Culmea e ca, uzandu-se de o relatie personala, venise o echipa de televiziune, care insa n-a prea avut ce filma. Impresia si atmosfera erau triste rau de tot. Cat de greu era ca fiecare autor (dar nici macar nu erau toti de fata!) sa-si aduca doi prieteni, iar profesorul sa vorbeasca personal cu cativa jurnalisti culturali? Tin sa subliniez ca, in ciuda impresiei ca presa e aculturala, toate ziarele non-tabloide au pagini ori macar rubrici de cultura, in care apare orice are cat de cat caracterul de stire. La randul lor, cel putin televiziunile de stiri sunt fericite sa-si umple emisiunile cu ceva, fie si cultural, daca acest ceva exista si daca le-a zis cineva ca exista;
- Lansarea - intr-un minunat cadru natural - a unei carti-document, de catre o fundatie extrem de activa in recuperarea trecutului apropiat. Multa lume, eveniment cultural de prim rang, dar... numai doi ziaristi, anuntati cu o zi inainte, pentru ca, intamplator, se intalnisera la alt eveniment cu organizatorii lansarii;
- Un admirabil concurs dedicat elevilor cu talent atat la matematica, cat si la literatura, festivitatea de premiere beneficiind de prezente academice de cel mai inalt nivel. Mediatizare exclusiv locala, caci presa centrala n-a fost anuntata;
- Intalnirea cu cititorii, in sediul unei institutii nationale, a unui remarcabil scriitor roman din diaspora. Sala plina pana la refuz - pe baza “telefonului fara fir” - dar niciun reprezentant al institutiei sau al lumii literare (in afara vorbitorilor). Statia de amplificare (existenta) n-a fost pusa in functiune si n-a existat un maestru de ceremonii, evenimentul desfasurandu-se haotic;
- Lansarea - la un targ de carte - a unui foarte interesant volum despre inarmarea atomica din timpul razboiului rece, volum coprodus de doua edituri, dintre care una n-a fost reprezentata. Vorbitorii nu erau specialisti nici in istorie, nici in atomism;
- La un alt targ de carte, o editura care obtinuse cu cateva zile in urma mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor n-a promovat in nici un fel aceasta performanta, desi cartile respective se aflau in stand;
- Numeroase lansari de carte la care prezenta (modesta) a publicului era asigurata exclusiv prin prietenie, ca si discursurile in care, nu o data, NU era vorba despre volumul lansat, pentru simplul motiv ca vorbitorii nu-l citisera. Mi-a fost dat sa aud: “Am primit cartea abia acum, dar il cunosc pe autor, e un baiat bun!”;
- Alte cateva lansari pentru care sarcina promovarii si chiar a organizarii a cazut exclusiv in sarcina autorilor, editurile aplicand principiul “Zi mersi ca ti-am publicat-o”.
Un ultim detaliu: am cerut opinii de la oameni implicati in actul cultural in majoritatea domeniilor (curatori de expozitii, directori de teatre, editori etc.). De raspuns, au raspuns doar ziaristii. Sa zicem ca restul erau in vacanta...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
