In 1983, aparea la Bucuresti, la Editura Meridiane, in doua volume, lucrarea lui Andre Leroi-Gourhan Gestul si cuvantul. Cartea are virtuti incontestabile, desi mi-a displacut si continua sa-mi displaca profund background-ul darwinist si, in general, evolutionismul fara concesii pe care le profeseaza antropologul.
N-ar fi insa corect ca observatiile sale sa fie rejectate, din aceasta pricina, fara drept de apel si fara o minima evaluare prealabila. Multe dintre ideile sale, cum ar fi decalajul dintre ritmul prefacerilor corpului uman si ritmul evolutiei sociotehnice nu inceteaza sa prezinte interes. Leroi-Gourhan constata, bunaoara, ca in evolutia lui Homo sapiens are loc o separare tot mai flagranta "intre evolutia transformarilor corpului, ramas la scara timpului geologic, si transformarile uneltelor, legate de ritmul generatiilor succesive". Rezumand, e vorba de "separarea uneltei fata de mana" si "a cuvantului fata de obiect", odata cu distantarea societatii de grupul zoologic. Intreaga evolutie umana, considera autorul, se straduieste sa plaseze in afara omului tot ceea ce, in restul lumii animale, corespunde adaptarii specifice. Fenomenul cel mai izbitor ramane, desigur, "eliberarea" uneltei, dar in realitate "fenomenul fundamental este eliberarea cuvantului si aceasta proprietate unica a omului de a-si situa memoria in afara eului, in organismul social". In concluzie: "Eliberarea ariilor cortexului motoriu, definitiv dobandita odata cu pozitia verticala, este perfecta din momentul in care omul isi exteriorizeaza creierul motoriu".
Cum vedem, autorul mizeaza preponderent pe exteriorizarea componentelor noastre anatomice si, mai mult, a cuvantului si memoriei, proiectand la scara paleontologica figura omului ca donator universal de unelte, intelese in context ca oglinzi fidele ale interioritatii sale. Si o face cu o seninatate dezarmanta, refuzand sa vada riscurile care ar decurge a la longue dintr-o asemenea - ipotetica - stare de lucruri: "Unicul motiv de oarecare ingrijorare, concede el, ar fi ca, peste o mie de ani, Homo sapiens, ispravind sa se tot exteriorizeze, s-ar putea simti stanjenit de acest aparat osteo-muscular mostenit din Paleolitic". Si ar proceda in consecinta, am adauga noi.
De fapt, la o analiza mai atenta si mai nuantata, vom constata ca, in limitele procesului descris de Leroi-Gourhan, nu e vorba doar de exteriorizarea si de reificarea disponibilitatilor umane, nu e vorba doar de a dobandi, prin exilul propriului corp si al functiilor sale, cetatenia lucrurilor din jur, ci si de - si mai ales de - procesul invers, prin care mediul exterior este confiscat in numele suveranitatii constiintei umane si astfel ceea ce este afara e apropriat si devine cetatean al interioritatii noastre. Inca o precizare: mana nu se exteriorizeaza doar pentru a produce unelte. Daca unele functii atavice ale mainii au putut fi convertite cu trecerea timpului in instrumente si ustensile de tot felul, in unelte si utilaje performante, in schimb, alte functii ale ei s-au dovedit a fi ireductibile si de nereprodus si se pastreaza inca in stare pura dupa atatea milenii de la prima dimineata a omului pe Pamant. Printre acestea, o pozitie privilegiata o ocupa mangaierea. Se va gasi pana la urma, fara indoiala, o inalta tehnologie prin care si acest fenomen sa fie "clonat", dar e greu de conceput ca va exista vreodata un singur instrument, un singur mecanism sau robot cu inteligenta artificiala de "ultima" generatie care sa intruneasca absolut toate conditiile pentru a se substitui fara de rest autenticei mangaieri umane. E suficient sa ne intrebam, in sprijinul acestui argument, de ce mangaierea cu mainile inmanusate e departe totusi de-a se numi mangaiere.
Last but not least, fiinta umana nu este doar una centrifugala, ci si una centripetala. Or, e de domeniul evidentei ca, daca-l vedem ca pe un specimen traind tot mai mult "prin procura", diseminandu-se la nesfarsit in functiile sale si, prin ele, in unelte care sa-i semene pana la identificare, omul e privat de o dimensiune esentiala a sa. Pentru ca el, ca orice donator, doneaza si interiorului, propriei conditii si propriei identitati, nu doar exteriorului. Gradinarul care cultiva cei mai frumosi ardei kapia din regiune nu-i duce pe toti la piata, ci mai pastreaza cativa si pentru zacusca familiei sale.
Ceea ce poate trece aici drept parcimonie ancestrala nu e decat aparenta sub care se ascunde o realitate ontica: fiinta umana e indragostita de centrul ei. Exista valori ale centralitatii pe care, nu intamplator, poate, omul le considera sacre si inviolabile, pe care le tabuizeaza si pe care prefera sa le pastreze doar pentru cei dragi si pentru sine. Sinele fiind, evident, pseudonimul centrului. Printre valorile pe care nu le exteriorizam decat arareori si in imprejurari cu totul exceptionale, care trec rar de tot pragul fiefului nostru intim pentru a intra in uzul cetatii si care nu fac pasul de la sfera dreptului privat la sfera celui public fara a se degrada pana la a nu mai putea fi recunoscute, se numara si mangaierea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
