29.Cazanul
Paul Savu era tipicul securist trimis la racolat informatori. Putea să racoleze orice tip de persoane, de la muncitor la academician. Nu era nici prost, nici deştept, nici educat, nici bădăran, era de o flexibilitate impresionantă. Se putea adapta la orice discuţie şi orice situaţie fără să-i pese dacă era pus într-o postură delicată. Venea dintr-o familie normală, modestă, din Olteniţa. Dorea să parvină, măcar un pic, şi nu ar fi reuşit dacă ar fi ales altă meserie. Nu avea nicio ideologie, nu credea în nimeni şi nimic, Dumnezeul său era propriul bine. Îţi vorbea despre misiunea sa de a apăra socialismul şi cuceririle sale după nişte şabloane care nu aveau niciun efect asupra interlocutorului. Dacă discursul său era grotesc şi hilar, asta nu-l descuraja, era conştient de ce spune, dar continua cu stoicism, pentru ca la final să-ţi spună: „Asta e, asta ar trebui să-ţi spun”. Profita de orice situaţie, de orice împrejurare, nu scăpa nicio oportunitate de a-şi rotunji bugetul de relaţii şi de a reuşi să ducă o viaţă îndestulătoare pentru normele vremii. Realizând, la început, că nu mă poate convinge să trec în tabăra lor, nu a ezitat să profite de ocazia de a-şi rezolva problemele aprovizionării cotidiene cu bunuri de strictă necesitate. Pentru el, asta nu însemna să fraternizeze cu mine, ci să stabilească o relaţie umană.
Realizând de la bun început că sunt total contra sistemului şi că nu am putea niciodată să avem aceleaşi idei, a schimbat placa şi m-a dus pe pista compasiunii. Adică înţelegea ce simt şi ce regrete am, şi el avea mustrări, dar trebuia să supravieţuim. La acea vreme făceam meditaţii, cele mai multe pe tipul troc, deci contra produse şi, în plus, ţinând cont că tata controla exporturile de carne în Occident, aveam şi de mâncare. Mâncarea era atunci un semn dinstinctiv de superioritate socială. Comuniştii erau superiori pentru că aveau de mâncare, idealul fiecărui român era foarte limitat, esenţial era ce pui pe masă. Exista şi o glumă în acele timpuri: „Comuniştii au pus fiecărui român o pâine pe masă, dar nimic lângă.”
Relaţia mea cu Paul era total atipică, el voia să mă racoleze, dar nu el îmi oferea mie ţigări, cafea sau mâncare, ci eu lui. Făceam asta deoarece speram să primesc informaţii interesante care să mă protejeze pe mine şi pe ceilalţi nebuni tineri care credeam că putem schimba România cu nişte manifeste. Paul Savu nu a crezut niciodată, până la arestare, că eu aş putea să fiu şi altceva decât un asistent tânăr cuminte, care face şi el câteva meditaţii pentru a supravieţui. El avea idealuri imediate, ce durau maximum 24 de ore, deci nu putea să-şi închipuie că altcineva ar trudi din greu pentru un ideal care nici măcar nu poate fi întrezărit. Aveam de fiecare dată spre finalul discuţiilor argumentul care-l determina să fie cooperant: îi promiteam că-i împrumut garsoniera ca să se poată duce cu vreo iubită câteva ore. E foarte ciudat că aceşti oameni care erau dispuşi la orice pentru a servi partidul, chiar şi la crimă, aveau acea morală comunistă desuetă ca Evanghelia. Era foarte important pentru ei să se ascundă sub un paravan al moralei comuniste, în care aventurile extraconjugale erau mult mai periculoase decât micile trădări din discuţiile cu ţintele sau sursele.
Personajul Paul Savu nu a dispărut azi, el este la fel de viu şi îl poţi întâlni la tot pasul. Corespondentul lui Paul în ziua de azi e politicianul de provincie sau chiar de Capitală, dar cel ce stă mereu în linia a doua şi care nu îşi doreşte niciodată altceva decât să-i servească pe cei puternici. Iar el să nu fie puternic. Nu vrea să ia decizii, ci doar să participe la decizii. Paul era mereu neîngrijit, cu acelaşi costum gri ponosit, fără grija manichiurii sau a aspectului exterior. Toţi securiştii erau tunşi pierdut, pentru simplul fapt că, fiind băieţi de la ţară, fără o cultură a aspectului exterior, arătau cât de cât normal cu părul periuţă. Pentru ceilalţi, ca noi, care respectam moda acelor ani, unde pletele erau un simbol al rebeliunii contra sistemului, îngrijirea lui era o problemă. Nu uitaţi că săpunul şi şamponul de calitate erau la fel de rare ca şi carnea. M-am întrebat deseori de ce îi tundeau aşa de scurt pe securişti într-o perioadă în care ceilalţi purtau plete, doar aşa se deosebeau de la o poştă şi puteau fi imediat identificaţi. Era o decizie luată tocmai în scopul de a le da un aspect igienic relativ decent, altfel ar fi arătat prea slinos şi nu cred că ar fi reuşit să stea de vorbă cu multă lume.
La mine în garsonieră nu era apă caldă decât rareori şi mereu programul afişat pe uşa blocului nu era respectat. Ca să suplinesc lipsa apei calde, îmi cumpărasem un cazan de la ţiganii căldărari şi îl ţineam veşnic pe aragaz, chiar şi când nu eram acasă. Exista riscul ca partidul să taie gazele uneori, ceea ce ar fi produs o catastrofă, dar găsisem un inginer la Politehnică, la Catedra de Mecanică, care îmi instalase o supapă mai inteligentă, astfel încât, dacă se tăiau gazele, imediat se închidea alimentarea şi, deci, dacă apoi se redeschideau, nu riscam să sar în aer. Mulţi au pierit în astfel de accidente stupide, dar foarte normale la condiţiile de atunci. Cazanul de apă era mereu fierbinte pe aragaz. Când îi dădeam cheile lui Paul, nu prea consuma mare lucru din el. Ori reuşeau să se spele cu apă rece, ori nu se spălau deloc, ori pur şi simplu le era lene să se spele în condiţiile date, în care apa clocotită trebuia amestecată cu apă rece şi operaţiunea nu era deloc simplă, ţinând cont de dimensiunile uriaşe ale cazanului şi de cei 3 m pătraţi ai sălii de baie.
Comparaţia dintre securistul de atunci şi politicianul din linia a doua de azi e cu atât mai potrivită, cu cât amândoi au o singură preocupare: să epateze. De fapt, două: şi să parvină. Atunci îşi etalau ţigările Marlboro, iar acum maşinile. Atunci aveau cămăşi de bumbac pentru export şi pantofi de piele, azi au brandurile cele mai cunoscute. În acelaşi timp, şi securiştii, şi politicienii de azi nu au niciun respect pentru manichiură, azi chiar e şi mai rău, pentru că mirosul de transpiraţie amestecat cu vreun parfum franţuzesc e mai pestilenţial decât sudoarea ce şiroia pe frunţile securiştilor plini de griji. Evident că nu dădeam doi bani pe Paul Savu, dar trebuie să-i remarc o calitate: nu a încercat să-mi propună să fiu informator, turnător sau orice altceva. Se mulţumea cu ceea ce îi povesteam, mai ales de la Politehnică, mediul studenţesc îl interesa cel mai mult. Trebuie să recunosc că şi atunci eram un povestitor de succes, singura deosebire e că atunci nu dădeam nume, asta îl enerva îngrozitor. Îi descriam atmosfera, ideile şi multe dintre ele, mai ales cele mai radicale în înfrângerea comunismului, erau doar ideile mele.Eram destul de inconştient, credeam că pot să-l duc cu zăhărelul la nesfârşit. S-a dovedit că era mult mai deştept decât îmi imaginasem. Intenţionat, când îi povesteam de ce elevi aveam la meditaţii, când ajungeam la copii de securişti, scăpam şi numele, bănuiesc că unii îi erau şefi, el fiind doar căpitan la acea vreme.
Discuţiile mele cu Paul aveau loc la Restaurantul Moldova, lângă garsoniera mea de pe Maria Rosetti. Acolo era un fel de vizuină a securiştilor, de acolo se aprovizionau cu bere, vin şi whisky, rareori şi cu mâncare, deşi la sfârşitul anilor ’80 nu prea aveai ce mânca la Moldova şi cam nicăieri în tot Bucureştiul, poate doar în restaurantele lor cu circuit închis. Ceauşescu nu mai reuşea să-i hrănească nici măcar pe securişti şi asta i-a şi adus trădarea finală. Cu trupe flămânde, nu poţi câştiga războiul. Evident că ştiam că Paul raporta tot ce îi spuneam, de aceea încercam să nu dau nume şi să nu creez probleme altora. Veţi vedea că imediat ce voi semna angajamentul, lucrurile se vor schimba radical, securiştii vor deveni mult mai agresivi. Pe la sfârşitul anului 1987, am avut o întâlnire care va influenţa decisiv atât gândirea mea anticomunistă, cât şi relaţiile mele cu Securitatea. Nici până astăzi nu ştiu cu siguranţă dacă întâlnirea a fost providenţială sau dacă cineva a jucat rolul providenţei. Vă voi lăsa pe voi să decideţi şi poate cineva dintre cititorii mei mă va convinge de una dintre cele două variante.
DinMarea Spovedanie a brokerului fugar, de Cristian Sima, în curs de apariţie la Editura Integral
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
