Un batran invatator pensionar, veche cunostinta, imi trimite o lunga si oarecum bizara misiva. In iarna, omul asta face nouazeci si trei de ani. E sanatos tun, la trup si la minte. Traieste ca un patriarh, in satul natal, unde a fost dascal pentru mai multe generatii. Desi singur de multa vreme, se poate spune ca exista biblic, inconjurat de fii si fiice, nepoti, stranepoti, nenumarate rubedenii, un adevarat clan. Raspanditi prin tara si de la un timp in lumea larga, ei se aduna, cel putin o data la doi ani, toti, in casa lui cu multe odai si in ograda lui, unde mai sunt doua case mai mici, curat Creanga in povestea asta, altadata... Isi lucreaza gradina, via, livada, ogorul. Creste animale. Citeste zilnic gazeta lui, e mai la curent decat mine cu niscai autori tineri.
Casa lui e plina de carti, vreo zece mii, sustine el. Ii si place sa taie curbele si sa apese oricat de riscant pedala de acceleratie, nu se teme de amenzi. Stie sa aleaga pe loc din rafturi orice carte ii ceri. Incredibil, eu il gandesc mai degraba ca pe un personaj de roman. Adevaratele romane, marile constructii epice din secolul XIX. Incat proiectia mea il scoate din realitate. S-ar putea chiar sa nu existe!
Bref, ce ii veni batranului, ca intr-o noapte se apuca
de-l reciti pe popa Grama. Poate prea putini mai stiu astazi cine fu parintelul. Pe la 1890, parca, si anume chiar in Roma cea Mica de peste munti, acest umil slujbas al bunului Dumnezeu pe pamant a scris o cartulie (Galaxia Grama) in care Eminescu este tocat marunt si spurcat in fel si chip, om si opera.
Pornind de la cartea asta, batranul invatator o lua rabdator la vale, pana in zilele noastre. O mica istorie, zice el, a inamicilor lui Eminescu. Citesc. Habar nu aveam ca sunt asa de multi! Mosneagul nu se implica. Deloc pedant sau scolareste suparacios, fara fandoseli, nici vorba de invectiva. Rece, sine ira et studio. Si nu fara umor. Te cunosc, scrie el in final, m-am gandit ca te-ar putea interesa... Si eu il cunosc. Binisor. Un fotograf exersat in portret ar plati in aur sa-i prinda fata cand incheie fraza cu punctele astea de suspensie. Cata putere are asupra noastra acest Eminovici, adauga cu hazul lui batranul dascal, daca astia de azi il urasc ca pe un om viu, un vecin mai norocos le-a luat-o cu mult inainte, nu il mai pot ajunge si invidia lor intuneca soarele la amiaza.
Reiau citatele din scrisoarea batranului. Unele chiar de anul asta, 2006! Iata ca proba de foc de-a lungul timpului opera si-o face mai degraba prin dusmanii decat prin amicii ei.
Batranul supravituitor a nimerit unde trebuie! Intr-adevar, eu sunt unul dintre cei care cred intr-un Eminescu mereu egal intre alesi.
Artizan al propriului geniu, poetul pare a nu se opri niciodata din lucrul sau. Necontenit, in stare de veghe, dar si in vis, el este robit poeziei. Rasfoiesc la intamplare cartea lui. Antume, postume, anexe, variante. Mii de versuri, sute de poeme, iarasi si iarasi reluate. Cum, in scurta lui viata, hai sa zic telegramele Havas, atunci cand fu nevoit sa-si castige, si nu din poezie, painea cea de toate zilele. Am imaginea simultana a celui ce gandeste piramida, dar si a nenumaratilor anonimi care o zidesc ziua si noaptea.
Intr-o limba literara cruda inca, Eminescu impune un limbaj expresiv, ceva cu totul nou la noi, surprinzator, si pana astazi limpede si in destule privinte nedepasit. Idealist si vizionar, el scoate, primul, poezia dintre cuvinte si gaseste, inaintea tuturor, Cuvantul, altfel spus energia primordiala. In treacat fie zis, singurul care il urma pe drumul asta, si cu neasteptate puteri proprii, fu Bacovia.
In magma fluida a cuvintelor, Eminescu gaseste samburii tari, punctele fixe care transforma nebuloasa in astri si sisteme. Iata, de pilda, Melancolie, poema citata indeosebi ca un manifest al pesimismului funciar etc., etc. Prea putin si pana la urma inadecvat. Exista intr-adevar un decor romantic intarziat, noaptea, cerul sumbru sau instelat, ruinele, cimitirul, clopotnita, cucuvaia, demonul inaripat. Nu doar emotia vibreaza insa in melancolia lui Eminescu, ci frigul cosmic, singuratatea celui de neatins, misterul lucrurilor comune, lumile de nepatruns, puterea de a le numi prin cuvant si suferinta de a nu putea face mai mult. Multi isi amintesc din scoala: "Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta / Prin care trece alba regina noptii moarta..." Decorul, rama, momeala... Si deodata, versul neasemuit in literatura romana de pana astazi: "Bogata in intinderi sta lumea-n promoroaca"... Un teribil avertisment, taina ce se ascunde sub spuma alba imponderabila care acopera intr-o dimineata oarecare casa, gradina, gardul, lumea "de afara". Copii si adulti se bucura deopotriva. Dar cel initiat stie. A rostit Cuvantul si in aceeasi clipa el va fi in alta parte. A scapat cu fuga? Cine are urechi de auzit sa auda. Este profetita Iarna cea Mare, frigul final. Aparenta idilica face suportabil destinul tragic, inevitabila "trecere": "Bogata in intinderi sta lumea-n promoroaca".
Exista desigur o consolare si, poate, mantuirea: "Credinta zugraveste icoanele-n biserici..."
Dar cortina cade implacabil: "Si cand gandesc la viata-mi imi pare ca ea cura / Incet repovestita de o straina gura / Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost /
De-mi tin la el urechea si rad de cate-ascult / Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
