Dragoş Sdrobiş
Limitele meritocraţiei într-o societate agrară.
Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică
Editura Polirom
Colecţia Historia. „Cartea lui Dragoş Sdrobisaduce în atenţia noastră una dintre problemele cruciale ale României interbelice: contradicţia dintre aspiraţiile elitiste occidentalizante şi o structură socio-economică incapabilă să susţină şi să valorifice roadele efervescenţei creative din mediile intelectuale.” (Bogdan Murgescu)
Dornică să se desprindă de trecut, România se angajează după 1918 într-un proces de regenerare. Aspiraţia spre înnoire este vizibilă în toate domeniile, inclusiv în cel al politicilor culturale, care au drept scop schimbarea elitelor. Într-o societate agrară în care vechea elită era una aristocratică, eşecul învăţământului accesibil unor categorii mai largi de a primeni elita conduce la o reacţie antisistem a tineretului, la polemici privind rolul intelectualului şi la somaj intelectual. Efectele ultime vor fi escaladarea naţionalismului şi diferite încercări de manipulare a noilor generaţii, de la mişcarea legionară la Străjeria lui Carol al II-lea şi, ulterior, la experimentul Serviciului Social creat de rege împreună cu Dimitrie Gusti.
Dragoş Sdrobiş este doctor în istorie al Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj‑Napoca. Are ca domenii de interes istoria universităţii în România interbelică, educaţia superioară şi piaţa muncii, capitalul uman, istoria intelectuală, sociologia istorică, istoria socială. A publicat articole în reviste de specialitate, precum şi capitole în volume colective.
Cartea de faţă – spune autorul – îşi propune să evidenţieze efectul politicilor culturale ale României asupra studenţimii, o direcţie deja consacrată, în sociologie mai ales, de studiile lui Pierre Bourdieu pe acest subiect. Relaţia dintre studenţime, universitate şi societate a devenit o temă prolifică odată cu puternicele revolte studenţeşti din Franţa sau SUA din anii '60 ai veacului trecut. Amploarea acelor mişcări i-a determinat pe unii autori să vadă în studenţime mai mult decât un simplu obiect al învăţământului superior. S-a ajuns la concluzia că lipsa de cointeresare a studenţimii a fost principala cauză a reacţiilor virulente din partea acesteia. În studiul său dedicat acestor proteste. University, Students and Society (1972), Margaret Scotford Archer atrage atenţia asupra a trei relaţii esenţiale pe care învăţământul superior le dezvoltă într-o societate: interacţiunile cu mediul politic, cu economia şi cu procesele de stratificare şi diferenţiere socială.
Toate aceste trei aspecte enumerate de Archer se restrâng la o singură problemă şi la emergenţa a trei actori cu scopuri şi metode diferite în rezolvarea acestui deziderat. Problema centrală a învăţământului superior în interbelic, dar şi după 1945, a fost „autonomia universitară”, iar cei trei actori implicaţi în trasarea graniţelor noii idei de universitate au fost statul, corpul academic şi studenţimea. Nu intră în discuţie factorul financiar, pentru că mai peste tot – în România şi Europa deopotrivă – instituţiile de învăţământ superior au fost dependente de stat. In schimb, autonomia universitară însemna libertatea de a decide asupra liniilor de studiu, de a stabili criteriile de admitere a studenţilor sau de a coopta corpul profesoral.
În cazul României interbelice, procesul educaţiei debutează cu un consens al celor trei actori. Statul urmăreşte în intervalul 1918-1928 să centralizeze şi să uniformizeze educaţia, vizând totodată să declanşeze o „ofensivă culturală” ca formă de estompare a diferenţelor regionale şi de (re)definire a naţiunii române ca unitate culturală. Printr-o astfel de politică culturală, statul urmărea să preîntâmpine eventualele derapaje sociale ce puteau surveni ca urmare a altor două „revoluţii” sociale: reforma pământului” şi acordarea votului universal. Dar scopul acestei „ofensive culturale” avea şi o latură administrativă. încurajarea tinerilor de a urma cursurile educaţiei superioare însemna totodată şi o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele administrative aparţinând minorităţilor naţionale, fapt vizibil mai ales în noile provincii unite cu Vechiul Regat la 1918 (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educaţie noul stat va deveni unul autentic românesc.
Primul clivaj între stat şi universitate, pe de o parte, şi studenţime, de cealaltă parte, iese la iveală în 1922. Istoriografia a reţinut din această puternică mişcare studenţească cu precădere aspectul ei naţionalist şi antisemit. Dar, dincolo de acest aspect, anul 1922 reprezintă debutul studenţimii ca vector al activismului social. Revenind la problema autonomiei universitare : în faţa acestor proteste de amploare, autorităţile universitare au preferat să suspende cursurile şi să solicite sprijinul statului. Pentru studenţime devenise evident că statul nu avea doar rolul de unic finanţator al învăţământului superior, ci rămânea şi principalul decident în dezvoltarea şi funcţionarea universităţii. Totul se întâmpla de sus în jos, adică lipsea autonomia universitară. Incapacitatea universităţii de a rezolva anumite probleme localizate şi locale, la care se adaugă şi interdicţia de cointeresare şi de responsa-bilizare a studenţimii, se transformă în cauze necesare ale asociaţionismului studenţesc, în acest context, lipsa autonomiei universitare (în favoarea perpetuării unui centralism de stat) a avut drept răspuns o mişcare studenţească ce se centralizează la nivel naţional. Studenţimea era conştientă că problemele sale nu se pot rezolva în universitate. Singura autoritate cu care se putea negocia era statul, de aici şi ideea că organismul de negociere colectivă trebuie să fie situat la acelaşi nivel cu autoritatea, adică la nivel naţional.
(...)
Ca tipuri de discurs, prima parte a cărţii este o încercare de istorie a mentalităţilor şi de istorie a ideilor intelectuale care se cristalizau în epocă. Ideile de elită generaţie, intelectual şi muncă intelectuală încep să fie „democratizate” şi demontate tot mai mult, mai ales după 1918. Oricine era liber să analizeze aceste subiecte, dar, mai mult decât atât, prin însăşi promovarea acestor idei se urmărea schimbarea. Cea de-a doua parte a cărţii este dedicată în exclusivitate ideii de universitate, privită mai ales prin prisma funcţiilor sale economice. Consecinţa firească este analizarea fenomenului şomajului intelectual, prin utilizarea unor date statistice. Cât despre partea a treia, aceasta ar fi o reconstituire pe baza materialelor de arhivă a unui fenomen vremelnic de inginerie socială de mobilizare a tineretului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
