Intrand deunazi la Institutul Francez, am fost pur si simplu socat. Holul central era ocupat aproape in intregime de o "productiune" artistica bizara. Un maldar de perne cilindrice (un tas de... - cum zice frantuzul!), reiate in tonuri de un gri sters, asezate claie peste gramada, printre care ieseau la lumina, ici-colo, fragmente din piele neagra a ceea ce se ghicea a fi trupul unei paiate dezarticulate. O mana, un cap cu nasul lung, de Pinocchio, o parte de trunchi, un rest de corn dintr-un cervid(!), masti si alte resturi spectaculoase. Pentru ca, intr-un colt, sa se odihneasca, precum o odalisca rubensiana, dar ridicol de scheletica, fantosa miniaturizata, construita din lemn, a marionetei.
Ca o replica la fel de civilizata si pudica, imbracata frumos cu un spielhosen, la "opera" batranului Geppetto. Toata constructia, imprejmuita de un cablu a carui intindere era asigurata de o masinarie bazata pe un scripete complicat. Acesta este, in cateva cuvinte, L'enclos du pantin. "Tarcul paiatei", construit special pentru noi de Annette Messager.
Compozitia doamnei nascute in 1943 - una din reprezentantele cele mai interesante ale artei decorative franceze si ale carei creatii au uimit o lume intreaga cu figurinele sale jumatate-papusi, jumatate-oameni (din Brazilia si Havana pana la New York si Stockholm), care a castigat Leul de Aur la Bienala de la Venetia in 2005 si care, dupa personala de la Centre Pompidou, din vara anului trecut, marturisea intr-un interviu, ca "ma consider o invadatoare, pentru ca noi toti suntem niste papusi care se lasa manipulate", iar Pinocchio nu este altceva decat "iluzia a ceea ce suntem de fapt noi insine" - trebuie sa recunoastem cu amaraciune ca nu aduce nimic nou in mentalul colectiv romanesc.
Ne uimeste, dar nu ne surprinde decat, ca sa zicem asa, pe de laturi. Din simplul motiv ca noi suntem familiarizati de cand ne stim cu concretetea amara a tarcului, a ocolului, a ingraditurii. Ca loc de "aleasa" reculegere si de "sublima" retragere in sine, in centrul unui "camp de concentrare" magnific al fiintei noastre intru devenire. Si peste care, fireste, din cand in cand visam ca sarim cu dezinvoltura.
Intre euforia balciului (ce ne aduce aminte de Vasilache si Marioara!) si dansul macabru scrantit de-a dreptul, dezinstalatiile doamnei Messager infiltreaza in paradisul inselator al copilariei noastre fiorul de falsa tandrete al dulceturilor arhaice. In fond, tema unica a acestor masinarii molatice si aparent placute este moartea. Dar nu o moarte violenta, ci una laborioasa, domoala, ce dureaza pana la urma cat viata insasi. O moarte plina de gentilete, realmente politicoasa, ce traieste de azi pe maine. Numai ca, intre azi si maine, se intinde, lenesa, languroasa si rece, o eternitate degeaba. De aceea, papusile doamnei Messager ne par noua un pic bizare, monstruoase si lipsite de tocmeala. Pentru ca nu lasa loc de intors, asa cum suntem obisnuiti de buna noastra traditie ancestrala.
Bun, e-n regula, OK, dar cine e Papusarul?... Ma scuzati, am treaba!
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
