Discuţiile aprinse pe marginea "Poeziei antiutopice. O antologiea douămiismului românesc"*, semnată de Daniel D. Marin, dovedescîncă o dată că "antologiile de generaţie" reprezintă o specie cutotul aparte.
Când sunt convingătoare şi bine întocmite, ele reuşesc sădemonstreze că există un "ce" universalizabil în literaturanou-veniţilor, care depăşeşte mizele îngust generaţioniste. Invers,când sunt prost alcătuite, ele nu fac decât să readucă în prim-planluptele intestine şi aerul manifest al literaturii recente. Deaceea, linia dintre antologia generaţionistă - preocupată exclusivde program şi de căile de profit în câmpul simbolic - şi antologiacare să consacre propriu-zis o "generaţie de creaţie" (iată că,vrem nu vrem, sintagma lui Tudor Vianu ne bântuie peste decenii) eextrem de subţire, iar întregul demers al antologatorului poatedeveni o probă de foc, un examen de tipul "totul sau nimic".
O antologie provizorie
Din păcate, recenta antologie are prea multe derapaje deconcepţie pentru a convinge că este reprezentativă pentru poeziaromânească din ultimul deceniu. Problema nu e că antologatoruln-are anvergura unei personalităţi de prim rang a generaţiei, cums-a tot cârcotit pe la colţurile blogurilor de specialitate, ci căDaniel D. Marin nu vădeşte preocupări de istoric sau critic literargata să arhiveze, să organizeze şi să interpreteze cât de câtcoerent materialul. Dincolo că e extrem de laxă (lucru observat deaproape toţi comentatorii cărţii), sintagma de "poezie antiutopică"se dovedeşte la fel de potrivită pentru a cataloga poezia ultimilorani precum analizele textualist-abstracte din volumul ŞtefanieiMincu, "Douămiismul poetic românesc" (2007). Nici utopia, nicireversul ei nu fac parte din vocabularul - oricât de polarizat saudiversificat - al poeziei recente. Dar asta nu constituie oproblemă majoră a cărţii, întrucât termenii şi conceptele aplicatear trebui să intre de-abia acum într-un circuit criticclarificator. Se poate trece, apoi, cu vederea peste clasificărileşi catalogările naive care împânzesc prefaţa: V. Leac "se joacăsurprinzător şi lejer în poezie", Ofelia Prodan "desăvârşeşte,alarmant şi pregnant, şi apocalipsa infraumană", în timp ce ŞtefanManasia "e un vizionar al cotidianului, cu detentă şi profundă, şimetaforică". Întrebări serioase naşte abia conţinutul propriu-zisal antologiei. Căci, deşi Daniel D. Marin apelează la criteriulistoric (poeţii apar în ordinea cronologică a debutului în volum),în câteva cazuri - Dumitru Crudu şi Constantin Acosmei - acesta econtrazis. Criteriul istoric nu-i greşit atunci când se aplică uneigeneraţii atât de colorate în tendinţe, având şi avantajul de a nusolicita capacitatea taxinomică a antologatorului. Numai că refuzulmotivaţiei tipologice trebuie compensat neapărat de o vizibilăfundamentare valorică.
Or, din acest punct de vedere, selecţia numelor nu e delocconcludentă. De ce să figureze în volum, de pildă, Andrei Peniuc(antologat inclusiv cu versuri precum "nu am putea merge alături şiaşa nu există/ regret mai mare decât terminarea mea/ separatăprintr-un întrerupător/ de începerea voastră"), Miruna Vlada(expertă în croşetarea nonsensurilor: "îmi beau cafeaua ca deobicei/ cu ceaşca goală fiindcă eu nu beau cafea"), Şerban Axinte(critic bun, dar versificator şters), V. Leac (aici, glosolaliabate poezia) sau Diana Geacăr (ale cărei versuri "cel mai tare şimai tare mi-e frică să mor şi/ părinţii mei să găsească un corp şi/asta să însemne un fel de sfârşit" asigură cititorului un singurconfort: că poeta scrie mai puţin despre moarte şi mai mult despre"wiscas", lingori de adolescenţă şi amoruri adulterine) şi nu poeţimai talentaţi şi/sau mai comentaţi precum Stoian G. Bogdan, VladMoldovan, Ioana Nicolaie sau Marin Mălaicu-Hondrari? Sigur că oantologie nu poate fi nici completă, nici aprobată unanim, însă efoarte importantă transparentizarea criteriilor care au stat labaza selecţiei.
Depăşeşte, în schimb, orice posibilă justificare absenţa unornume precum Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin sauDan Sociu. Dincolo de valoarea lor individuală, fiecare reprezintăcâte o direcţie viabilă în fenomenul actual, de la fracturismulprotestatar marca Ianuş-Vlădăreanu, până la expresionismul luiKomartin sau minimalismul à la Dan Sociu. De unde mai pui că, înafară de ultimul, ceilalţi au scris şi texte programatice/teoreticeale generaţiei. În motivarea acestor absenţe, mult folclorizată şiea, cel mai corect ar fi să rezumăm că slaba expertiză aantologatorului s-a ciocnit mortal de reticenţa (orgoliul,neîncrederea?) autorilor. Nu discut, aşadar, deşi îmi păstrezrezerve atât faţă de profesionalismul antologatorului (care,obţinând drepturile de autor ale câtorva poeme de Ianuş, preferăsă-l creadă pe cuvânt când îşi reneagă toată opera poetică), cât şial celor care plasează motivaţii personale deasupra unei, până laurmă, convenţii culturale: acceptarea faptului că, odată ce decizisă devii autor, începi să ai şi o identitate abstractă imposibil deretras dintr-un capriciu de moment. Dar toate acestea ţin de odelicată etică a discursului civic-cultural ce depăşeşte mizeleunei cronici.
Poezia ca instinct de apărare
Dacă, decapitată de direcţiile principale, antologia lui DanielD. Marin nu poate oferi o panoramă completă, ea facilitează totuşio bună imagine de ansamblu. De fapt, cei 25 de poeţi incluşi -Constantin Virgil Bănescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Răzvan Ţupa,Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Teodor Dună, Dan Coman, ŞtefanManasia, Dumitru Crudu, Domnica Drumea, Ruxandra Novac, MirunaVlada, Diana Geacăr, V. Leac, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, ConstantinAcosmei, Cosmin Perţa, Rita Chirian, Linda Maria Baros, ŞerbanAxinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Daniel D. Marin - clasificaţipână acum de critică sau de ei înşişi în fracturişti, utilitarişti,deprimişti, neoexpresionişti sau minimalişti, alcătuiesc un tabloude familie care n-a părut atât de evident prin stivuireapropriu-zisă a volumelor.
Privită global, poezia actuală pune în scenă cea mai radicalăasumare a realului nu doar din ultimele decenii, ci, poate, dinîntreaga literatură română. Ea reprezintă o replică atât laabstractismul şaizeciştilor, cât şi la cotidianul minimalist - darneutru, inocent politic - al optzeciştilor. "Copiii mileniuluitrei" probează, ca nicio altă generaţie de poeţi de la noi (mi-egreu să trimit peste secole tocmai la paşoptişti), că vehemenţapolitică merge mână-n mână cu vehemenţa poetică. Paradoxul face ca,dintre toate genurile practicate asiduu după Revoluţie, fie că evorba de proză, jurnal, critică sau eseu, poezia să fi devenit celmai sensibil barometru al tranziţiei româneşti. Deasupra unorLautréamont, Rimbaud, Trakl sau Bogza - Geo Dumitrescu, numevehiculate frecvent drept modele ale generaţiei, tronează careferinţă centrală Maiakovski, cu lirismul lui încrâncenat şinegru, crud-revendicativ, dar nu lipsit de patetism şi de unvirulent accent moral.
Toate atrocităţile tranziţiei româneşti, cu spaimele şideziluziile aferente, se acumulează şi ies la iveală în poezia dinjurul anului 2000. Mizeria, marginalitatea socială, ipocriziaconsumerismului, lipsa banilor şi a perspectivei unei vieţi decentenu sunt doar teme exterioare, cum se crede îndeobşte, ci traumecare atacă intimitatea. De aceea, distanţa de la poezia asumatpolitică de tipul Ruxandra Novac - Domnica Drumea - Gabi Eftimie(pentru a mă rezuma doar la numele prezente aici) până laexpresionismul convulsiv marca Dan Coman - Teodor Dună, plasatîndeobşte pe celălalt versant, evazionist-metafizic, nu einsurmontabilă. Între cei doi poli se construieşte surprinzător decoerent sensibilitatea specifică poetului actual: o sensibilitatede animal hăituit, muşcat de răul social absolut, şi care muşcă, deaceea, înapoi. Violenţa douămiiştilor, capul de acuzare formulat decritici aşezaţi şi pudibonzi, se naşte dintr-un primar instinct deapărare şi din exasperare reactivă. De aici, aliajul cu totulspecific între agresivitate şi masochism, între protestul comunitarşi biciuirea până la sânge a sinelui. Criza acută a comunicării,neputinţa şi abulia, singurătatea paroxistică de zi cu zi,vinovăţia şi spaima congenitală, nevroza anonimă, setea iraţionalăde răzbunare sunt doar câteva dintre obsesiile acestor poeţi. Einteresant de observat că, faţă de generaţiile anterioare, lipseştetotal tema iubirii (simplă interfaţă a nevrozei), topos-ulliteraturii, precum şi orice altă formă de evazionism. Poeţiiactuali sunt nişte prezenteişti, o generaţie fără memorie şi fărăfamilie. În rarele cazuri când aceasta din urmă îşi face loc înimaginarul patologic-egocentrist al poeziei de azi, e populată defiguri alienante precum fratele nebun (T.S. Khasis) sau tatăltiranic (Domnica Drumea).
Cu privire la valoarea acestei poezii, Paul Cernat are dreptate:deocamdată, aerul comun e mai pregnant decât reuşitele individuale,astfel încât antologarea, reducerea la esenţă, favorizează pefiecare dintre aceşti poeţi şi pe toţi la un loc. Excepţie fac"ecografitti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri" (RuxandraNovac) şi "Jucăria mortului" (Constantin Acosmei), nu numai celemai unitare ca tematică şi viziune, dar şi cele mai consistentevolume antologate aici. În primele linii valorice se detaşează şipoezia lui Ştefan Manasia, Dan Coman sau Adrian Urmanov, uitat dinpăcate destul de repede după retragerea de pe scena literară.
Mă tem, însă, că, la un mic bilanţ al istoriei recente, poeziatânără pare încărunţită prematur, dacă ne gândim că după 2005 aufost rare, de nu cu totul inexistente, cărţile de excepţie.Emulaţia a luat sfârşit încă din prima jumătate a deceniului. Poeţicare au reuşit să convingă la debut sau la al doilea volum revinspre finalul deceniului cu cărţi dezamăgitoare. Cazurile cele maiflagrante sunt Marius Ianuş, cu "Ştrumfii afară din fabrică!"şiElena Vlădăreanu, cu "Spaţiu privat". Deşi decente, ultimele volumesemnate în 2009-2010 de Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu sauTeodor Dună nu mai dau nici ele măsura talentului individual probatanterior.
Nu ştiu dacă e legitim să se vorbească deja de o veritabilăcriză de creaţie - la urma urmei, majoritatea douămiiştilor au înjur de 30 de ani -, însă se prea poate ca o poezie care a speculatcu furie fantasmatică Răul tranziţiei (climaxul din jurul anilor2000), pariind total pe hărţuirea reciprocă dintre eu şi real,să-şi fi epuizat resursele odată cu mica stabilitate socială din adoua parte a deceniului. Şi nu mă bazez aici pe o hazardată ipotezădeterministă, ci chiar pe imaginarul din volumele mai recente, cutotul "îmblânzit": căci în subiecte şi tematici propriu-zisdomestice - naşterea, iubirea parentală, relaţia antipatică curudele, dilema alcool-soţie -, poeţii de azi nu se simt deloc la eiacasă.
Dacă nici spectrul ameninţător al adâncirii crizei sociale nu-imai scoate din acest midlife crisis precoce (scuzată să-mi fiepoanta macabră), s-ar putea să fie nevoie de o revoluţie de formulăpoetică în care însă nu-i deloc sigur că tot ei vor fiprotagoniştii.
*) Daniel D. Marin, "Poezia antiutopică. O antologie adouămiismului poetic românesc", Editura Paralela 45, Piteşti, 2010,272 p.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şiistoric literar, redactor al revistelor Cultura şiVatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai dinCluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. Apublicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în:Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural,Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumelecolective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; SandaCordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de laSibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
