Profesorul Mihai Bărbulescu, un destin legat de Universitate, învăţământ şi cercetare, este în prezent directorul Accademiei di Romania din Roma. Unul dintre cele mai importante nume ale istoriei antice din ţara noastră, profesorul Bărbulescu a fost decanul Facultăţii de Istorie şi Filozofie de la Universitatea ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1996-2000), şeful catedrei de Istorie Antică şi Arheologie (1996-2007). A fost preşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie (2003-2007). În anul 2010 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi tot de atunci reprezintă Academia Română la Union Academique Internationale (Bruxelles). A fost membru în consiliul ştiinţific internaţional al Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae. Face parte din colegiile unor reviste academice din România, Italia şi Spania. A publicat, singur ori în colaborare, peste 25 de cărţi şi zeci de articole în reviste de specialitate din 14 ţări. A fost răsplătit cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2003), Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1987), Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor (1998), Premiul „Emil Condurachi” al Ministerului Culturii şi Cultelor (2004), Premiul „Annasilao per la ricerca” (Premio „Salvatore Calderone”), Reggio Calabria (2009). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara (2006) şi al Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş (2011).
În interviul pe care profesorul Bărbulescu ni l-a acordat, vom cunoaşte aspectele fundamentale ale activităţii sale ştiinţifice, ca şi Accademia di Romania din Roma pe care o conduce, cu bogata sa activitate.
(Interviul a apărut iniţial în revista Orizonturi culturale italo-române din luna mai http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Mihai-Barbulescu-interviu.html)
– Domnule profesor Bărbulescu, atmosfera Accademiei di Romania din Roma are ceva inefabil, un loc armonios dedicat studiului, creaţiei: are cea mai mare bibliotecă românească din străinătate, sală de concerte, sală de expoziţii, ateliere pentru artişti, apartamente şi, nu în ultimul rând, o grădină impresionantă. Ce întreţine această magie? Faptul că se află într-unul din cele mai exclusiviste cartiere romane, că se află în vecinătatea Villei Borghese?
– Accademia di Romania nu e chiar perfectă. Mi-aş dori ca biblioteca să fie mai specializată decât este în prezent. Dar din 2009 n-am primit niciun euro pentru a cumpăra cărţi. Sutele de volume intrate de atunci sunt donaţii din România, din Italia, de la instituţii şi de la oameni de bine. Am scris o carte despre istoria Accademiei, împreună cu doi colaboratori mai tineri, în 2012, când instituţia împlinea 90 de ani de existenţă. Aştept încă ecouri „palpabile” de la Bucureşti.
Mă bucur că apreciaţi ca perioadă de graţie stagiul de la Accademie. Ştiu că aşa gândesc cei mai mulţi din foştii bursieri, care alcătuiesc deja un grup intelectual şi păstrează legătura între ei. O colegă de bursă de-a Dumneavoastră îmi scria, acum câteva săptămâni: „M-am gândit să vă scriu pentru că «Pârvanii» mă omoară de câteva săptămâni încoace: nu discutăm altceva decât despre Accademia, Roma, poveştile cu Dvs. şi ce bine ne-am simţit. Ne-a apucat un dor nebun pe toţi, mai nou... Nostalgia e mare. Toate vieţile noastre se împart acum între «înainte de Roma» şi «după Roma»”. Această scrisoare m-a emoţionat. E o rară recunoaştere a ceea ce se întâmplă bine şi frumos la Accademia di Romania unde, dincolo de învăţare, cercetare şi creaţie, se naşte darul divin al prieteniei.
– V-aţi luptat mult în 2014 pentru ca bursele ,,Vasile Pârvan” şi „Nicolae Iorga” să continue.
– Văd că totul se ştie. Da, m-am luptat şi am izbândit parţial. Un concurs amânat, lipsă de fonduri pentru burse, un punctaj de selecţie întocmit neprofesionist (de cine? nu ştiu, deşi s-ar fi cuvenit, ca membru al juriului final). Până la urmă concursul de burse a avut totuşi loc, dar au fost admişi puţini bursieri. E bine că am reuşit ca acordarea acestor burse să nu se sisteze, căci în România ceva oprit nu se mai urneşte pentru multă vreme din loc, ori dispare de-a dreptul. Aşa că m-am mulţumit, conform proverbului franţuzesc „nu te teme că eşti lent, principalul este să nu te opreşti”. Sper, dar nu foarte tare, ca viitorul concurs să fie cu succes pentru mai mulţi candidaţi.
E al treilea an acum de când am introdus sistemul vizitelor de documentare la Roma pentru grupuri de studenţi şi doctoranzi în arheologie, istoria artelor şi arhitectură, găzduindu-le la Accademia di Romania în vacanţa de vară, împreună cu profesorii lor. Până acum au fost de la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cluj şi Sibiu. Cred că este obligatorie pentru aceste specialităţi cunoaşterea Romei, a monumentelor, a muzeelor. Pe de altă parte, fac astfel şi „propagandă” burselor „Pârvan”. N-o să credeţi, dar au fost facultăţi de profil din România care au refuzat oferta acestor vizite.
– Aţi trăit mereu în tumultul vieţii studenţeşti, al doctoranzilor, al bursierilor români la Roma, aţi păstrat viu contactul cu noile generaţii. Aveţi capacitatea de a vă apropia de tineri şi acest lucru a format destine şi conştiinţe. O responsabilitate imensă într-o lume în care interesul pentru ştiinţele umaniste e tot mai puţin şi condiţia intelectualului nu e tocmai privilegiată.
– E plăcut, mai ales de la o anumită vârstă, să te afli printre tineri. Capeţi ceva din optimismul lor. Există pericolul să-i plictiseşti, să le vorbeşti prea mult. Vă amintiţi că la întâlnirile noastre periodice din bibliotecă ori din club, când, pe rând, fiecare bursier prezenta stadiul proiectului său ştiinţific ori artistic, îndemnam pe toţi bursierii să întrebe, să critice, să laude, să discute ca intelectuali. Nu ştiu dacă am format destine sau conştiinţe. Am încercat. Până la un punct, condiţia intelectualului şi-o construieşte fiecare, dacă găseşte în el însuşi tăria de a refuza impostura, dacă rezistă la presiunile economice ale unei societăţi nepăsătoare sau chiar ostile. „Retragerea în turnul de fildeş” este uneori necesară, nu pentru a te delimita cu orice preţ, ci pentru a crea ceva util, ceva care va fi recunoscut, mai devreme ori mai târziu.
– A influenţat experienţa Romei destinele bursierilor, România le oferă oportunităţi după aceea? Sunt aceste generaţii de bursieri privilegiate aşa cum erau cele din perioada interbelică?
– Destinul personal al fiecărui bursier este, inevitabil, influenţat. Şi viitoarea sa carieră, de asemenea. Observaţi, vă rog, că discut din punctul de vedere al persoanei, al fostului bursier. Căci societatea românească, din nefericire, nu face absolut nimic pentru a fructifica bursele, o investiţie morală şi materială. Excepţiile sunt lăudabile, dar puţine. Ca să nu amintesc de situaţiile de-a dreptul tragice, când bursierii s-au trezit la întoarcerea acasă fără locul de muncă pe care-l aveau înainte de stagiul de la Roma.
Bursele „Vasile Pârvan” de la Roma şi „Nicolae Iorga” de la Veneţia ar trebui să deschidă în România porţi, ar trebui să fie o excelentă carte de vizită. Să nu profiţi de foştii bursieri – în sensul bun – în învăţământ, în cercetare, în cultură, în creaţia artistică este o prostie. „Diseminarea rezultatelor” – o sintagmă dragă funcţionarilor noştri – rămâne un capitol bifat în proiect.
Încerc aici, la Roma, să fac ce pot pentru bursieri, să la pregătesc „întoarcerea” acasă. Din 2011 până acum am publicat, la Editura Academiei Române, cinci volume din anuarul nostru „Ephemeris Dacoromana”, cu lucrările ştiinţifice ale foştilor bursieri istorici, arheologi, lingvişti, literaţi, arhitecţi, critici de artă, muzicologi etc. Iar anul trecut am publicat un album cu lucrările de artă plastică ale foştilor bursieri, din perioada lor „romană” şi ulterioară.
Cum era în perioada interbelică? Vă răspund simplu: şase din profesorii mei de la Cluj, de pe vremea când eram student, fuseseră bursieri la Roma, în anii ’20-’40.
Dacă vreunui bursier stagiul roman nu i-a influenţat destinul, înseamnă că a pierdut timpul şi banii statului. E pierderea sa şi a noastră. Aici aş face o observaţie dureroasă privind sistemul de burse, de granturi pentru cercetare şi alte asemenea înlesniri destinate formării profesionale şi realizării unor proiecte ştiinţifice ori artistice. Sărăcia în care trăiesc în România mulţi tineri dotaţi, lipsiţi de speranţe de realizare profesională, îi face să vadă în aceste burse şi granturi în primul rând o posibilitate de asigurare modestă, temporară, dar imediată, a traiului. Aiurelile abundă: în granturile zise „ale tinerelor echipe” prezenţa doctoranzilor este obligatorie. După ce devin doctori, nimeni nu mai are nevoie de ei. Anumite burse pentru doctoranzi sunt de două ori mai mari decât salariul la care pot spera după doctorat, angajaţi, de pildă, în sistemul culturii, sau cu jumătate mai mari decât salariul unui lector universitar doctor.
– Care este situaţia bursierilor români în contextul bursierilor altor state la Roma?
– Comparaţia cu bursierii academiilor străine din Roma o fac în cunoştinţă de cauză. Expoziţia anuală de arte plastice ale bursierilor străini din Roma o organizăm noi, Accademia di Romania, sub numele „Spazi aperti”. Întotdeauna bursierii plasticieni români mi s-au părut foarte valoroşi. De altfel, expoziţiile personale pe care le-au avut în Roma şi în alte oraşe italiene în perioada bursei spun mult. Conferinţele susţinute de ceilalţi bursieri „Pârvan” la întrunirile organizate de Asociaţia internaţională de Arheologie Clasică, ori la cele din cadrul mai larg, „Valle Giulia dialogues”, mi-au confirmat nivelul bun şi foarte bun al românilor. Foarte puţini bursieri m-au dezamăgit.
– În ce sens?
– Parţial, vina nu era a lor, ci a îndrumătorilor de acasă. Nu toate proiectele de cercetare propuse erau potrivite pentru Roma. Dacă studiezi barocul reşedinţelor aristocratice din Transilvania, termenii de comparaţie îi vei găsi în Ungaria, Austria, Slovacia, mai puţin la Roma. Iar la unii din bursierii plasticieni am avut impresia că stagiul roman nu a îmbogăţit, nu a schimbat ceva în sensibilitatea, stilul ori în tehnica lor.
– Credeţi că tinerii de azi sunt superficiali? Dumneavoastră stăteaţi în biblioteci, azi tinerii stau pe tabletă: mai au atâta timp să citească?
– N-aş judeca generaţiile în bloc. Au fost şi sunt tineri dornici de erudiţie, au fost şi sunt tineri din genul „pierde vară”. Timpul de citit şi-l face fiecare. Dacă nu ai plăcerea de a citi o carte bine tipărită, poate chiar o raritate bibliofilă, dacă nu ai plăcerea să mângâi legătura de artă a unei cărţi vechi într-o bibliotecă istorică, se poate citi şi pe tabletă. E chestie de gust. Dar biblioteca, fie şi sub forma virtuală, pe internet, e obligatorie învăţării şi pregătirii pentru o carieră ştiinţifică. Nu se învaţă în workshop-uri de o zi ori două, unde dormitul în sala de conferinţe se premiază cu o diplomă de prezenţă. Nici teza de doctorat nu se scrie prin participarea „obligatorie” la sesiuni ştiinţifice cu sau fără legătură cu domeniul studiat.
– Una dintre competenţele dumneavoastră profesionale este istoria şi arheologia Daciei romane (spiritualitate antică, religie, artă, istorie şi arheologie militară, epigrafie). Alegerea acestor subiecte de studiu s-a plasat în contextul spaţiului dacic sau şi al celui roman?
– Ocupându-mă de diverse aspecte ale istoriei şi arheologiei Daciei în secolele II şi III (şi chiar în secolele următoare, până în secolele V-VI), „spaţiul” imediat este cel dacic, dar care se încadrează natural în spaţiul mai larg al Imperiului Roman.
– Ce ne puteţi spune despre descoperirea castrului roman de la Turda, Potaissa în antichitate?
– Am început cercetările arheologice în castrul Legiunii V Macedonica din Potaissa în 1971. Ele continuă şi în prezent (sub conducerea, de doi ani, a unuia din cei mai competenţi elevi ai mei). După peste patru decenii de cercetări rezultatele sunt foarte bune, castrul de la Turda devenind unul dintre principalele obiective arheologice ale României. Castrul e azi vizitabil, iar muzeul din Turda are zeci de mii de obiecte de acolo. Cele mai valoroase au fost prezentate şi în expoziţii arheologice internaţionale, în Germania, Italia şi China. Mai multe cărţi şi zeci de studii au fost publicate de mine şi de colaboratorii mei despre castru şi oraşul antic Potaissa. Am avut şi şansa extraordinară de a descoperi în castru un mormânt princiar germanic intact, din secolul V, cu inventar fastuos, căruia i-am dedicat, de asemenea, o carte.
– Reveniţi mereu la elevii, la colaboratorii dumneavoastră.
– Ştiţi că „există un soroc pentru toate”. A venit timpul să-i las pe elevii mei să-mi ia locul şi să continue, mai bine dacă se poate, ceea ce am făcut. Cercetările arheologice din castrul roman de la Turda, Institutul de Studii Clasice al Universităţii clujene, Muzeul de istorie de la Turda sunt conduse azi de elevii mei. E o mare satisfacţie.
– Aţi fost distins cu două premii importante, premiul ,,Vasile Pârvan” al Academiei Române şi premiul ,,Emil Condurachi” al Ministerului Culturii. Aţi participat la şantiere arheologice selectat de Emil Condurachi şi sunteţi director la Accademia di Romania, fondată de Vasile Pârvan. E un joc al hazardului?
– Nu ştiu. Ştiu doar că am un mare respect pentru toţi înaintaşii mei în domeniul de cercetare pe care-l cultiv, pentru că fiecare a făcut ceva util. N-am fost pe şantierele arheologice conduse de Emil Condurachi, dar acesta m-a recomandat lui Dinu Adameşteanu, în 1978, să particip la săpăturile arheologice de la Metaponto. A fost prima mea întâlnire cu Italia. Iar acum ce poate fi mai onorant decât să conduc o instituţie fondată de Vasile Pârvan?
– V-am auzit spunând că generaţia dumneavoastră nu a avut şansele şi provocările pe care le au tinerii azi. Generaţia dumneavoastră s-a impus în condiţii extrem de dificile.
– E adevărat. Aşa a fost, dar lucrul acesta e cunoscut şi n-aş dori să revin asupra lui. Viaţa noastră a fost ternă. Dar în tot răul e şi un bine. Unii din noi am devenit mai rezistenţi. Când am venit la Accademia ca director am spus că am întârziat 35 de ani, când ar fi trebuit să vin aici ca bursier.
– Ca director al Accademiei di Romania sunteţi generator de evenimente culturale şi colocvii ştiinţifice, ca profesor sunteţi formator de generaţii. Cum converg cele două?
– Accademia di Romania este o instituţie complexă: misiune diplomatică, academie de formare ştiinţifică şi artistică şi institut cultural românesc. România e singura ţară care la Roma îmbină toate aceste obiective într-o unică instituţie. Celelalte state au două sau chiar trei instituţii diferite (un institut cultural şi o academie ori două, separate adică pe arte, literatură, arheologie etc.). „Patronii” noştri sunt Ministerul de Externe (logistic şi tehnic), Institutul Cultural Român (pentru programele culturale), Academia Română (pentru girul ştiinţific), Ministerul Educaţiei (pentru burse). Fiecare are cerinţe specifice, iar aici suntem patru-cinci oameni care trebuie să facem faţă la toate. Numai în 2013 şi 2014 am organizat (singuri sau în colaborare cu alte instituţii italiene şi româneşti) 15 colocvii internaţionale de literatură, arheologie, istorie, filosofie, teologie, arhitectură, 13 lansări şi prezentări de carte, şase conferinţe, 24 conferinţe ale bursierilor, 41 de concerte, 34 de expoziţii de artă plastică, fotografie şi arhitectură, 15 proiecţii de film şi spectacole de teatru. Nu e nevoie să spun mai mult. Cei interesaţi găsesc tot ceea ce s-a întâmplat la Accademia în ultimii şapte ani pe site-ul nostru www.accadromania.it sau, mai recent, la pagina de facebook www.facebook.com/pages/Accademia-di-Romania/1394524340772482?ref_typeâbookmark
– Ce reprezintă pentru dumneavoastră Roma?
– Am încetat de mult să fac clasamente ale ţărilor şi oraşelor. Există Roma turismului de trei zile, există Roma turismului de o săptămână. Există, slavă Domnului, Roma fără turişti. După mai bine de şase ani încă mai descopăr aici o casă, un colţ mirific, un arbore, un loc care ţi se întipăreşte în memorie pentru totdeauna.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
