Naghib Mahfuz s-a născut pe 11 decembie 1911 în vechiul cartier Gamaliya din Cairo, într-o familie musulmană. În 1934 îşi ia licenţa în filozofie la King Fuad University din Cairo. Între 1934 şi 1971 ocupă diferite funcţii publice şi defăşoară o amplă activitate publicistică. Primul său roman, Înţelepciunea lui Khufu, apare în 1939. Până la Revoluţia Egipteană din 1952 publică încă zece romane, printre care Rhadopis din Nubia (1943) şi Aleea Midaq (1947). În 1956 şi 1957 îi apare Trilogia din Cairo, care îl consacră drept cel mai mare scriitor al literaturii egiptene contemporane. În 1959 publică Paradisul copiilor, o parabolă ce are ca subiect vieţile lui Isus şi Mahomed, considerată o blasfemie. De altfel, toate scrierile sale de după 1950 - printre care se numără şi O mie şi una de nopţi şi zile (1979) şi Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr (1985) - au accente satirice, adesea alegoriile şi simbolurile ascunzând judecăţi politice. Naghib Mahfuz a scris peste treizeci şi cinci de romane, mai bine de o sută cincizeci de nuvele, precum şi douăzeci şi cinci de scenarii de film. În anul 1988 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură. A murit pe 10 august 2006, la Cairo.
Un jurnalist pensionat, un bărbat uşuratic, dezamăgit în dragoste şi decis să-şi deschidă o afacere, un realizator de programe radio, un contabil ce intră într-o reţea de traficanţi, un bătrân cinic, cu vederi politice intransigente şi o ţărancă tânără, fugită din satul natal pentru a scăpa de o căsătorie aranjată de bunicul ei, se întâlnesc în pensiunea grecoaicei Mariana din Alexandria. Patru dintre ei povestesc întâmplări din traiul lor în comun şi fac eforturi să convieţuiască, îşi amintesc de strălucirea oraşului cosmopolit de pe Mediterană la începutul secolului al XX-lea şi încearcă să îşi găsească drumul în Egiptul socialist al anilor '60.
*
Sunt condamnat să rămân prizonierul Alexandriei şi să îmi petrec tot restul vieţii încercând să mă justific.
Aşa i-am spus fratelui meu la despărţire, apoi am mers direct la Pensiunea Miramar. Când s-a deschis vizorul, a apărut chipul unei femei în vârstă, elegantă şi plină de prestanţă, în pofida vârstei şi a ocupaţiei.
- Madame Mariana?
- Da.
- Sunt Mansour Bahy.
Mi-a deschis uşa şi mi-a urat bun venit.
- Am vorbit la telefon cu fratele dumneavoastră. Simţiţi-vă ca acasă.
Am aşteptat în uşă până ce portarul mi-a adus valizele. M-a invitat să iau loc. Ea s-a aşezat pe canapea, sub o statuie a Fecioarei.
- Fratele dumneavoastră e un ofiţer de poliţie foarte respectabil. Înainte de căsătorie, stătea câteodată aici. A locuit la Alexandria o viaţă întreagă, până l-au transferat la Cairo.
Mă privea cu amabilitate, dar mă studia foarte atentă.
- Locuiaţi cu fratele dumneavoastră?
- Da.
- Sunteţi student? Sau funcţionar?
- Nu. Sunt realizator de programe la radiodifuziunea din Alexandria.
- Dar, de fapt, veniţi de la Cairo, nu?
- Da, aşa e.
- Simţi-ţi-vă ca acasă şi nu vă faceţi griji în privinţa chiriei.
Am râs cam neîncrezător, însă aveam impresia că ar fi în stare să mă primească şi pe gratis, dacă aş fi vrut. Foarte frumos. Depravarea pluteşte în aer. Sau poate nu sunt eu omul cel mai potrivit să vorbească despre asta...
- Cât timp veţi sta la noi?
- Mai mult timp. Încă nu ştiu exact cât.
- Bine. O să fixăm o chirie potrivită, pe care n-am s-o măresc în timpul verii.
- Mulţumesc, dar fratele meu mi-a spus ce trebuie să fac, aşa că în perioada de vară o să plătesc ca turiştii.
Plină de tact, schimbă subiectul:
- Sunteţi holtei?
- Da.
- Şi aveţi de gând să vă căsătoriţi?
- Încă nu am asemenea planuri.
- Atunci ce planuri aveţi? s-a interesat ea pufnind în râs, iar eu am chicotit la rândul meu, dar cam fără chef.
S-a auzit soneria. Femeia s-a ridicat şi s-a dus să deschidă uşa. A apărut o fată cărând o sacoşă mare, plină de tot felul de cumpărături, probabil mâncare, poate şi altele. Mi-am dat seama dintr-o privire că era servitoarea. Foarte frumoasă. Pe urmă, când madame, i-a spus pe nume, am aflat că se numea Zohra. Avea vârsta fetelor aflate pe băncile universităţii. De fapt, acela ar fi fost locul potrivit pentru ea.
Madame m-a condus spre una dintre cele două camere cu vederea spre mare şi mi-a explicat:
- Partea asta a clădirii nu prea e bună iarna, dar nu am altă cameră liberă.
- Îmi place iarna, i-am răspuns cu nepăsare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
