MISTERUL CUVINTELOR / Minunatele aparitii, disparitii si deghizari ale lui Cineroman

26 mar 2009 Autor: Alexandru Ciolan

Pe la inceputul veacului trecut, cele sase arte traditionale, fidele insotitoare ale omului inca din negura vremurilor, ajunse pe atunci la o venerabila maturitate, priveau, cand indiferente, cand amuzate, spre nou-nascuta imagine in miscare, care parea sa nu fie altceva decat o alta modalitate de expresie a vizualului.

In salile in care erau proiectate pe perete, imaginile miscatoare au furat ceva de la fratele mai mare, pe numele sau literatura, si au inceput sa nareze. Povestile pe care le spuneau erau alerte, incitante, exultante, naive si… gurmande. Langa leaganul micutului care crestea... vazand cu ochii a venit sa se aseze muzica, la inceput in persoana unui pianist insarcinat cu umplerea tacerii din salile cufundate in bezna.

Curand, imaginile miscatoare au prins glas, iar pianistul a disparut. Eroii de pe perete au inceput sa turuie, iar povestile lor s-au lungit. Eroii acestia erau atat de iubiti, incat spectatorii ii cautau si in lumea scaldata in lumina, adesea mohorata, de dincolo de zidurile salii de cinema.
Si astfel, in 1915, si-a facut aparitia cineromanul – filmul devenit roman, ilustrat cu fotografii din film. Povestea era depanata in cuvinte, fotografiile alb-negru veneau in sprijin la fel cum, in cartile de basme, gravurile dadeau chip zmeilor si zanelor. Prima melodrama devenita cineroman (sau roman-cinema) a fost, in 1915, Misterele New Yorkului, adaptare a episoadelor filmului american de succes The Exploits of Elaine. La inceput, foiletonul anunta filmul precedandu-l, dar foileton si episod au sfarsit prin a iesi impreuna in lume, sprijinindu-se intr-un concubinaj reciproc avantajos. Pana in 1950, numai in Franta au aparut 10.000 de titluri de cineromane, odrasle viguroase, sentimentale si comercial profitabile, lipsite de ifose si deloc savante, ca sa nu produca vertij mintilor si asa infierbantate ale fanilor.
In preajma celui de-al doilea razboi mondial, cineromanul aproape ca disparuse. Dramatismul vietii reale taiase, se pare, setea de visare. Iar termenul „cineroman", in lipsa obiectului pe care il desemna, a intrat in adormire. Lumea incepea sa uite ce insemna in vremurile lui de glorie (serial cinematografic transpus in romane foileton ilustrate cu imagini din film) si credea ca desemneaza… filmele care, asemenea romanului, acordau prioritate povestirii si aventurii sau filmele care spuneau o poveste de iubire.
Prin anii 50, arta filmului trecuse prin experienta neorealismului si se pregatea sa imbrace haine colorate (o trecere mult mai grea decat aceea de la mut la sonor). Lumea era tot mai grabita si mai dornica de imagine, in detrimentul cuvantului scris. Cineromanul a fost scos de la naftalina, doar ca nu mai era roman ilustrat cu imagini din film, ci cadre de film cu textul in baloane, ca la benzile desenate. Textul devenea un accesoriu al imaginii. Inventia venea din Italia si avea sa atinga apogeul intre 1956 si 1966. In Franta, reviste precum Star Cine Roman povesteau, in tehnica fotoromanelor, filme melodramatice, westernuri, filme de capa si spada, chiar si aventurile din jungla ale lui Tarzan-Weissmuller. La al doilea deces al cineromanului, prin 1966, povestile de pe marele ecran erau in intregime colorate, iar setea de naratiune si de imagine in miscare era ostoita si de un nou concurent, deopotriva al literaturii si al filmului, un concurent care se insinuase in casele oamenilor: micul ecran.
Sarmanul cineroman! Se nascuse ca roman ilustrat cu razlete cadre din film, murise, fusese confundat cu filmele de aventuri si cu filmele sentimentale, renascuse o vreme cu textul surghiunit in baloane de benzi desenate si murise din nou, confundat, de data aceasta, cu fotoromanul… Era tot mai mult foto- si cine- si tot mai putin roman… Mai era ceva de facut?
Da, mai era. Alain Robbe-Grillet, cineast si scriitor francez, a resuscitat cineromanul. A facut-o plasandu-se la egala distanta intre literatura si film – scriind romane gandite pentru a fi transpuse cinematografic. Un fel de scenarii… Anul trecut la Marienbad (1961) a deschis seria acestor opere duble, deopotriva romanesti si cinematografice – cineromane. In 1972, Roger Grenier avea sa-si intituleze, pur si simplu, romanul: Cine-roman (critica vorbea deja despre intertextualitate…).
Sa fi ajuns, oare, cineromanul la zenit? Mai este posibil ceva? Da, mai este: in 2001, se instituie Premiul Cine Roman Carte Noire, pentru a fi acordat anual in cadrul Festivalului de Film de la Paris autorului unei opere „susceptibile sa fie transpuse pe ecran". Premiul figureaza (culmea cinismului!) printre premiile literare ale Frantei.
Perspective? Da... Se poate si mai rau... Prin 2020 sa se instituie un premiu pentru filmul care nu mai are nevoie nici de roman, nici de scenariu... Cineromanul fara roman – cinematograful care isi spune „roman", dar este cinematograf pur. Un film care sa nu ruleze nici pe micul, nici pe marele ecran. Sa se lafaiasca pe net...

 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 27.03.2009

 
Cuvinte cheie:
Cineroman
, Misterele New Yorkului
, The Exploits of Elaine
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide