Timp de o vesnicie (totusi relativa, ca orice eternitate de consum!). Ne-au indrumat pe aceasta carare periculoasa cativa maestri. Printre altii, un Andre Malraux cu Muzeul sau imaginat pe retina si un Octavian Paler cu neuronul acordat perfect cu morala. Dar noi? Noi ramanem inocenti.
Insa Marius Barb (rasfatat Barb/one, unicul sau primul, cine stie?) nu este curat. Fiindca nu numai ca el si-a asumat propria mitologie de intretinere (drept pentru care a si cutezat sa si-o imagineze!), dar desele sale coborari in miturile personale (pervers antice grecesti!) au ceva din combustia fosforica a capcanelor culturale. La el exista mai intai un soi de lingusire pe fata a privitorului. Esti aici, pare a spune, ti-am dat. Deci, te bucura, dionisiacule! Insemnele* sale sunt nimfernale. Initial, promit des fatarea. Dar, din acest moment, esti pierdut. Pentru ca, odata afundat in conventie, descoperi ca bucuria promisa nu este plenara. Nu e sincera. Cauza defectiunii o afli insa prea tarziu. Abia atunci iti dai seama ca exista in fiecare din viziunile sale un declic ce te trimite imediat la negatie. La demoniac, iar nu la serafic. La tortura, nu la deliciu. La dezmat, nu la impacare. La bacanala, nu la asceza.
Luati de priviti, de pilda, Hades-ul lui Barb! Compozitia este pana la un anumit nivel politically correct(!). Trupurile supuse tortiunii infernale sunt inchise intr-un cuptor securizat. Dincolo de el, focul. Daca s-ar fi incheiat aici, totul era corect. Dar, nu! Autorul are o pulsiune rautacios-ludica si asaza deasupra intregii constructii, pe o consola, ce credeti? Viciul. O succesiune de torsuri de femeie. Etajera cu depravare.
Aceeasi ambiguitate epica a personajelor de Tanagra fisurate o intalnim in compozitiile cu Adam si Eva. Intr-una din variante, intitulata Procesiune, cuplul originar, calare pe o naluca bicefala, se indreapta spre colonada unui templu, pe care se afla asezate trei mere mari. Sugerand, probabil, primele trei pacate capitale. E buna meteahna. E dulce ispita. Numai ca, ghinion! Celor doi, altminteri parintii nostri, le lipsesc mainile. Nu au cum sa apuce sminteala. Un fel de condamnare la virtute. Ceea ce, sa recunoastem, e frustrant. Diabolique? Ohohooo!
O alta cheie in care se poate "citi" pictura lui Barb este "caderea". si chiar asa se si numeste un tablou: Cadere. Un nud care coboara scara spre altarul unui templu. Dar el o coboara cu spatele, secvential, ca un Duchamp rebours. De fapt, cade. Fara sa stie unde. Noi insa, inocentii, banuim ca intr-un colt, nevazut de nimeni, sade Marius Barb, chicotind ca un dracusor. Care stie ce stie.
*) Insemne vizuale, Marius Barb/one, pictura, Caminul Artei (etaj)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
