Actul sase: Fan
Gustul mortii. Gustul acesta are ceva deosebit, creste in cerul gurii ca dupa o cana rece de vin de soc, bauta in arsita de tovarasul capitan. Ei, soldatii din trupele de securitate comandati de Briceag, il simtisera privindu-l, nu il puteau uita, iar gustul crestea, intens, odata cu amintirea atintita asupra acelor morti. Cu totii stiau sa taie o gaina cu cutitul, cu totii aveau sub ochi un vitel lovit in crestet cu barosul. Dar gustul acesta deosebit, al omorarii unui om, atata vreme cat executau un ordin executand un om, ajunsese, pentru unii dintre ei, mai puternic si mai dorit decat o femeie.
Gustul vinului de soc, racoros, un pic intepator, intr-o zi de arsita. Cand casca de otel se brumeaza, dar nu pe dinafara, ci pe dinauntru. Mai ales ca recompensa venea sub forma permisiilor de pana la sapte zile. Asa ca, atunci cand compania de soldati din trupele de Securitate detasata la Dej in subordinea capitanului Briceag a fost mobilizata pentru o noua misiune, s-au gasit mai multi voluntari decat era nevoie.
In 7 august 1950, la exact cinci luni de la prinderea si executarea tinerilor "dezertori" de la Halmasau, in dormitorul "trupetilor" era mare fierbere. Au jucat cu fire uscate de stir, luate dintr-o capita de fin, cine pleaca si cine nu. De data asta era mult mai simplu, nici nu trebuiau sa alerge prea mult pe coclauri. Misiunea era sa ridice si sa impuste un chiabur din Negrilesti, de peste dealul Halmasaului. Unii au castigat si simteau deja acel gust rece-intepator miscandu-le sangele uscat. Soldatul Tamas Vasile din Simeria, stiut ca nu-i intra casca de otel pe cap din cauza urechilor clapauge si mari, apoi si pentru ca se pisase pe el cand il tara in groapa pe dezertorul Petrut, cel impuscat in ceafa de tovarasul capitan si caruia-i tinea, tarandu-l, ochii scosi din orbite in palma, chinuindu-se parca sa-i vare la loc, n-a vrut sa traga pai. De unde i s-a si facut, mai intai, porecla de Iepurila. Apoi, ceva mai tarziu, o moarte lenta a sufletului, in azilul pshihiatric de la Zam, judetul Hunedoara.
Georgiu Nechita, aflasera cumva securistii, il ajutase cu o jimbla, cu o tabla de slanina si cu tigari pe sus-numitul dezertor. Avea, e drept, peste douazeci de hectare de pamant, o cireada de mai bine de douazeci de vaci si ca la una suta de oi (sa nu mai vorbim aici de purcei si gaini). Astfel ca socotirea lui drept chiabur se inscria in normele acelui timp.
Chiar in ziua in care soldatii trageau paiele cele lungi, Nechita a fost chemat la sfatul popular din Negrilesti, spunandu-i-se sa vina cu acte si bani la el; ca si cum ar fi trebuit sa achite impozitele sau, ma rog, alte impuneri si "cote", ca un chiabur ce se afla. Nu s-a mai intors insa acasa. Povestea sfarsitului sau ramane stiuta doar de mintile si mainile soldatilor si de cei ce i-au comandat. Ce se stie azi e prea putin si suna cam asa: "Va rog sa ma iertati caci eu sint paralizat si de aceia am scris asa de rau, nu poci purta nici mana, nici piciorul". Foile sunt rupte dintr-un caiet de aritmetica, dar in patratele nu pot intra literele si ele nu pot ordona nici macar randurile inegale ale scrisorii pe care Partenie, ginerele lui Nechita, o adresa pe 20 ianuarie 1992 Procuraturii din Cluj. "Va rog sa ma iertati pentru caci n-am putut veni cind am primit citatia de martore, caci de la mine de la acasa pina la autobus sunt circa la 14-15 kilometri si daca veneam, tot aia declaram, adica tot ce va scriu aicea", asterne cuvintele Partenie, care nu mult dupa acestea s-a si sfarsit, impacat insa cu amintirea.
Povestea e scurta si simpla. A doua zi dupa chemarea socrului la sfat, dis-de-dimineata, dupa ce noaptea facuse insa indeajuns culcus spaimei lui Partenie, nou venit in neamul lui Nechita ca proaspat ginere al "chiaburului" (nici nu facuse douazeci de ani), acesta a fost cel care a deschis ivarul portii. Cineva batea viguros cu pumnul, fara sa strige sau sa cheme pe nume. Au navalit in curtea larga patru soldati, care i-au spus sa caute lopata si tarnacop. Zapacit, tanarul umbla prin sura din spate, in vreme ce i se zbiera in ceafa si simtea durerea aspra a bocancilor in dos. "N-aveti, de unde sa aveti, fire-ar neamu vostru al dracului de chiaburi, ca le-ati dat la banditi sa-si faca adaposturi in padure"... Dar tanarul a gasit uneltele cerute. Auzea de acolo din sura plansetele infundate ale Nastasiei, fata cea mica a lui Nechita; caci soacra si sotia erau plecate de cu o zi in urma la salas, la oi. "Hai, acuma", i-au spus, "hai sa ingropam un bandit". Tanarul a luat uneltele. Frica i s-a cuibarit si mai mare in suflet la iesirea pe poarta, cand unul dintre militari, care parea seful, l-a intrebat: "Ma baiete, a cui e casa asta faina, cine-i propetar aicea?". Partenie i-a spus ca e casa lui Nechita, socru-sau. La care toti au inceput a rade si cel care parea seful i-a spus: "Ma, ai de dat o tuica, pentru ca de-acuma tu esti propetaru".
Georgiu Nechita a fost impuscat in ceafa, cu un singur glont. Ca si Petrut, dezertorul pe care il ajutase, avea ochii sariti din orbite. Ginerele, care nu a putut decat sa descrie in cinci foi rupte dintr-un caiet de aritmetica spaima de atunci, nu a povestit niciodata si nimanui intamplarea. Doar ca, mai apoi, intr-o noapte fara luna, s-a dus, dupa cum scrie in marturia sa tarzie, sa mai puna ceva pamant pe acel mormant din padure, de pe coasta dealului zis de localnici Fata Lupului. Apoi, spre iarna, a gasit ascunse intr-o claie din faneata lui Nechita, pe o pajiste dinspre acel deal, actele si banii socrului. La acel fan a doua zi i-a dat foc. Visase ca vacile picura singe din uger. A treia zi a nins.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
