Ziarul de Duminică

Morminte in miscare

08.02.2008, 21:06 29

Tii minte? Eram pe cetate. Cei doi insuratei isi terminasera "shooting"-ul. Tocmai isi castigasera dreptul la fericirea eterna. Orice s-ar intampla de acum incolo, lumea asa ii va tine minte: zambind imbratisati pe pietrele cetatii.
*
Nu fusese unul dintre cei mai buni ani ai mei. Rupsesem o logodna. Finalizarea proiectelor in care ma implicasem fusese amanata. Trebuise sa trec peste inchiderea unui ziar la care lucram. Era una dintre perioadele acelea in care "toate mi se intamplau numai mie". In parcare am reusit sa sifonez Matizul unei babute. "Noroc" ca aveam CASCO. Si tot in parcare, dupa ce mi-am reparat masina, mi-a lovit-o un TIR. Cand am vrut sa ma apuc de scris, am varsat Pepsi pe tastatura. A trebuit sa cumpar alta. Inainte de Craciun, cand toate bancile erau inchise si nu apucasem sa cumpar vreun cadou, mi-am pierdut cardul. Am iesit si eu intr-o seara intr-un club. Beam o bere si, in invalmaseala, un prieten a dat cu cotul in sticla chiar cand o duceam la gura. Mi-a spart un dinte. Inca n-am apucat sa-l pun la loc. Intr-o alta seara, in acelasi club, am agatat o studenta. Ca sa fiu corect pana la capat, de fapt, ea m-a agatat pe mine. Dimineata, la plecare, am aflat ca e fiica unui prieten. A fostului meu sef.
Pana si nenorocita de inghetata, cu care, intr-un acces de marinimie, mi-ai dat voie sa-ti fac cinste, n-avea nici un gust...
*
Stateam si ma uitam la insuratei. Ei macar incercau sa mimeze bucuria. De fapt, nu priveam nimic. Asteptam doar sa treaca timpul. Sa mai bifez o zi in calendar. Sa ma intorc la Cluj. Sa bifez alte zile. Sa incerc sa mimez si eu bucuria. Implinirea. Supravietuirea. Uneori e atat de simplu! Totul e sa fii prieten cu un fotograf bun...
*
"Nu inteleg de ce pluralul de la parau e paraie, nu parauri...", ai spus. Dar tu nu crezi in magie. N-o sa intelegi niciodata ce s-a intamplat. Cum o propozitie care nu avea nici o legatura cu ce povestisem pana atunci poate schimba ordinea lumii. Parca ma trezisem dintr-o prea indelungata mahmureala. Nu stiu daca ai prins, vreodata, la munte, o dimineata in care se ridica ceata dupa o zi intreaga de ploaie marunta, obsedanta. Sa simti mirosul fiecarui fir de iarba. Al fiecarui brad. Al frunzelor moarte. Sa incerci sa nu respiri, de teama ca nu cumva rasuflarea ta sa tulbure acea armonie. Totul e atat de firesc, de linistit, incat ai impresia ca e prima zi de dupa facerea lumii. Ca nimic rau nu s-a intamplat pana atunci si nici nu exista vreo sansa sa se intample.
De fapt, nici nu stii de ce putin e nevoie pentru a fi fericit! Dar suntem campioni, aveam un talent indredibil, uneori de-a dreptul halucinant, in complicatii, in datul cu piciorul lucrurilor care ne-ar putea face, intr-adevar fericiti... Au sa treaca noua ani pana vei intelege asta.
*
Cred ca am apucat sa-ti spun de Ciuciulete. Sateanul ala pe care l-au gasit mort. A ramas ca a fost accident, desi nimeni nu da doi bani pe ce spun procurorii si politistii. Toti zic ca la mijloc e mana Companiei. Ca Ciuciulete asta a fost si el holoangan. Hot de aur adica. Asa li se spune pe aici. Si cica ar fi vrut sa-l faca sa le zica pe unde sunt filoanele mai groase. Ca nu au avut cap cu el si, in cele din urma, l-ar fi curatat. Ieri seara l-am imbatat pe Maior si a recunoscut ca mai exista holoangani. Dar tot n-a vrut sa spuna ca ar fi si el unul dintre ei. Mi-a povestit despre Bauta Sponghii. A fost una dintre cele mai bogate vane pe care au mers baiesii din Rosia, acum vreo suta de ani. De atunci se spune ca bauta e un fel de vestitor al filoanelor cele mai groase. O piatra cu guler de aur curat, in care sunt incrustate cristale roz.
Mai zic batranii ca bauta stie sa vada in inima omului si ca trebuie sa lucrezi cu Dumnezeu la aur. Ca de nu lucri cu Domnul, numai cu diavolul poti lucra.
Incepusem sa-ti povestesc de Ciuciulete. S-au strans satenii cu primarul, iar de la judet au venit sa vorbeasca cu neamurile lui, sa hotarasca unde sa-l ingroape. Unii ar vrea sa-l depuna in vechile cimitire ale satului, altii intr-un cimitir unde o sa fie noua Rosia Montana. Ca pe aici n-o sa ramana nimic. Numai lacuri de cianuri. Ca astia de la Companie vor sa cumpere toate terenurile si casele de la oameni. Le dau sume exorbitante pentru asta si le mai si construiesc alta asezare, ca sa poata darama satul si sa scoata aurul de sub el. Problema e, insa, cu mortu'. Sa-l ingroape intr-un cimitir vechi, care, intr-un an, doi, o sa fie exhumat, sau intr-un cimitir nou? Pana la urma, s-a ales ultima varianta.
*
- No, destul!
Maiorul a trantit paharul de masa, facandu-l zob. Din palma incepe sa i se prelinga un firisor de sange. O picatura cade peste cioburi. Apoi, alta si alta. Din ce in ce mai des.
- Asta e prea de tot! tuna iarasi, catre locotenentul Matei.
Tanarul ofiter de la Criminalistica face un pas inapoi. E cu un cap mai mare decat Maiorul, e de doua ori mai lat in spate si are si pistol la el, dar in fata furiei batranului nu poate decat sa dea inapoi si sa baiguie cateva explicatii.
- N-avem de unde sa stim ca au fost cei de la Companie. Ce sa caute la un mort? Nu are nici o logica. O sa anchetam...
- Anchetezi pe-a ma-tii. Nu esti bun de nimic. Ce, crezi ca suntem tampiti ori nascuti ieri sa nu ne dam seama c-or trimis un putoi ca tine, care habar n-are de nimic, sa fie siguri ca-ti frangi gatul? Ca n-o sa descoperi nimic? Ori ca nu ai coaie, daca mirosi ceva, sa si spui? Da-te la o parte din cale, ca nu vreau sa-mi fac pacate! Nici de morti nu mai au loc, Cristosii mamii lor!
Locotenentul Matei vrea in primul moment sa duca mana la pistol, dar se razgandeste. In fond, batranul are dreptate. Cine s-ar fi gandit c-or sa-l scoata pe Ciuciulete din mormant si-or sa-l cioparteasca? Ce-or fi avut in minte? Ca dau de vreo harta pe care a inghitit-o? Sau or fi vrut sa bage spaima in sateni? Nu, cu siguranta, nu. Nu pot sa fie chiar asa de prosti. Numai de scandal n-au nevoie. Oricum, e si asa destul scandal. Nu pot fi de la Companie cei care l-au ciopartit pe Ciuciulete. N-are nici o logica. De parca ar avea ceva logica aici. Blestema ziua in care s-a oferit sa preia el cazul lui Ciuciulete. Ce dracu' o fi avut in gand? Ca o sa-i impresioneze pe sefi? Ca s-o lasa cu vreo promovare? Ca o sa pice Mariana pe spate cand o sa afle ca merge la Rosia, locul de care s-au ferit toti ca dracu' te tamaie? Oricum nu a reusit decat s-o supere cand a aflat unde se duce...
Si, totusi, trebuie sa faca ceva. Maiorul, urmat de ceilalti clienti ai carciumei, porneste catre sediul Companiei. Matei pleaca pe urma lor. Cand ajunge, vede ca jumatate din sat e deja acolo, in fata gardului. Insi furiosi, cu bate si topoare in maini. Primarul incearca sa le explice ceva, dar fara prea mult spor.
Matei priveste catre geamurile Companiei. Perdelele sunt lasate, dar locotenentul simte freamatul din spatele lor. Stie, doar a fost acolo zilele trecute, ca au arme. Le-a vazut, erau expuse aproape ostentativ. Pusti de vanatoare, i-au explicat sefii Companiei, aratandu-i permisele.
De vanatoare pe dracu! Si unde naiba sunt jandarmii? Ieri fojgaiau prin toate colturile, acum nu vezi nici unul. Mirosul sangelui, dulceag-sarat, pluteste in aer.
In minte ii vine chipul Marianei. Tocmai a iesit de la dus si suvitele blonde, ude, ii aluneca usor peste pielea de pe spate. O picatura, o bobita, nu mai mare decat un graunte de mustar, se desprinde din par si coboara, tremurand, pe langa oasele sirei spinarii. O opreste cu varful limbii, cu buzele...
Apoi se avanta in mijlocul puhoiului ce sta sa darame poarta...
*
De pe terasa carciumii privesc apele Rosiei, involburate si maloase, purtandu-si spre Cris oxizii de siliciu. O apa otravita, in care viata nu-si mai are loc. Doar moartea se prelinge la vale. Apa blestemata. Precum satul, precum locuitorii lui, precum toti cei care ajung aici. Casele albe, mirosind parca a var proaspat, sunt doar o iluzie. Imagini de ilustrate publicitare, goale insa pe dinlauntru. In curand n-o sa mai ramana nimic din ele. Blestemul Rosiei le coscoveste deja acoperisurile...
Mai iau o gura de bere. Pfuaf! S-a incalzit. E coclita. Otrava... Si vipia se scurge din cer in valuri peste terasa carciumii. Am ramas singur. Satenii, politistii, jandarmii, reporterii, toti, in par, sunt la Companie, sa mai faca ceva daca pot...
N-am de ce sa ma duc acolo. stiu deja cum se va incheia. Pot sa ma apuc sa scriu articolul. Bomba! Prima pagina! Cuminti, cuvintele se insira unul dupa altul pe hartie...

...intr-un sat din Apuseni, taranii dorm de sute de ani pe un munte de aur. O companie transnationala a concesionat dreptul de a-l exploata. Odata cu muntele, va disparea de pe harta si mica localitate, transformata intr-un urias lac de cianuri. Tihna satenilor e bruscata de miliardele Companiei, de politisti, politicieni, organizatii ecologice si de jurnalisti in cautare de subiecte senzationale. Reporterul trimis sa investigheze moartea ciudata a unui satean ajunge la o concluzie halucinanta. Satul e deja mort. Acum bajbaie in cautarea unui mormant...

Ma opresc. Pe cine incerc oare sa insel? Privesc spre sticla goala de bere. Dinspre Companie se aud strigate. Ce-a fost asta? Un foc de arma? Nu, mi s-a parut. Poftim, am ajuns sa am halucinatii... Pentru ce-am venit aici? Pentru povestea satului, pentru oamenii lui, ori pentru un articol de presa beton? Habar n-am. Si cand va vedea lumina tiparului, ce castig? Faima? Bani? Aiurea! Cateva clipe de ragaz inaintea unui alt reportaj beton. Si clipele de ragaz pentru ce? Sa fiu al naibii, cat derizoriu in toata treaba asta...
Ma ridic de la masa si ma servesc singur cu o bere din frigider. N-are cine sa mi-o ofere. Si crasmarita e la Companie. Las banii potriviti si un mic bacsis pe tejghea. Lichidul auriu, ia uite, si berea e aurie aici, aluneca pe gat. Da, nimic nu se compara cu o bere rece, intr-o zi in care mai ca te topesti... A, ba nu, gresesc, cat pot sa gresesc! Nimic nu se compara cu coapsele tale...
Dumnezeule, asta era! Zambesc. Da, am aflat. Stiu pentru ce am nevoie de ragaz. Sa ajung din nou intre coapsele tale...

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO