La fel ca si (mult prea multe) alte lucruri care au intarziat sa prinda radacini in solul romanesc, desi s-ar fi zis ca doar libertatea le lipsea pentru asta, spectacolul muzical este o specie foarte rar intalnita pe scenele noastre. E vorba, fireste, despre montarile gandite si create pe coordonate muzicale, nu despre spectacolele ce incorporeaza, cumva, notatii pe portativ (si care, de altfel, nu-s nici ele tocmai numeroase). Pana cand musical-ul propriu zis va capata drept de cetate si la noi, ramane sa ne multumim insa cu... tentativele.
Spun "tentative" ca sa nu spun "surogate", vorba care ar putea ofensa. Cred, totusi, ca e bine sa recunoastem ca, pana si in putinele ocazii cand retetarul musical-ului a fost respectat cu oarece consecventa, produsul oferit spre degustare spectatorului roman a fost orice altceva, numai musical nu. De ce? Pentru bunul motiv ca, la fel ca si gazonul englezesc din anecdota, musical-ul are nevoie - pe langa muzica, dans, un libret simplu dar inteligent, umor sofisticat (adica tot inteligent) si interpreti fermecatori - de inca un mic adaos: traditia. Nemaivorbind de marele adaos: banii. Pe scurt, daca nu te pricepi bine (dar bine de tot!) sa "amesteci" pe scena declamarea, cantarea si coregrafia, daca nu ai actori care, dupa orele "de miscare" din scoala, sa fi muncit zile intregi la bara (orizontala, precizez pentru nestiutori), daca nu ai, in fine, multele milioane (eventual, de dolari) pe care le inghit decorurile si costumele obligatoriu fastuoase, e mai sanatos sa te lasi pagubas de musical si sa recunosti, modest, ca incerci sa faci un spectaol cu muzica. Daca iese bine, gloria este, zic eu, aceeasi.
E adevarat, nimeni, la Teatrul de Comedie, nu a declarat ca Marlene ar fi un musical; asemenea opinii s-au plimbat insa "prin targ". Productia semnata de Catalina Buzoianu pe scena refacuta a veselului teatru este un (bun) spectacol cu muzica - pentru ca vorbeste despre o persoana care s-a ocupat de muzica: Marlene Dietrich. Scenariul biografic alcatuit de autoarea britanica Pam Gems reconstituie imaginea Divei in anii ei de maturitate inaintata (cuvantul "batranete" ar fi deplasat), cu scurte incizii in trecut si - fapt notabil - fara zadarnicul effort de a descifra mistere indescifrabile. Asistam, prin urmare, la dialogul dintre "monstrul sacru" ce asteapta sa intre in scena pentru un concert si "asistenta" ei, Vivian, o fosta actrita cu succese marunte; convorbirea aluneca de la amintirile dulci sau amare ale unei femei senzuale si inteligente la hachitele vedetei ce se teme de riduri, de la reflectiile artistului asupra artei sale la sarcasmele unei VIP(-ere) la adresa altor VIP(-uri) - un zig-zag emotional admirabil ritmat de Catalina Buzoianu si de cele doua actrite care sustin duetul: Emilia Popescu si Aurora Leonte. Emilia Popescu, foarte buna cantareata si bunicica dansatoare, evita in chip inspirat s-o imite pe Dietrich; ea o "povesteste", o comenteaza cu simpatie si umor si, din cand in cand, cu gratie, o reinvie. Aurora Leonte, interpreta ce a inceput (meritat) sa reintre in atentia regizorilor si, astfel, a publicului, este, subtil si sensibil, o "vocea a doua" care trece la rastimpuri, fara stridente, pe planul intai. Scenografia (Velica Panduru) scotand un maximum de efect din minimul de mijloace si muzica (Petru Margineanu) acompaniind expresiv "concertul" eroinelor intregesc un spectacol cald, spiritual si foarte agreabil, aplaudat minute lungi de sala incantata.
La fel de entuziast a fost primit, la Oradea, spectacolul Noaptea de 16 ianuarie de Ayn Rand, in ciuda faptului ca acesta nu este ceea ce promite - adica un musical, ba, inca, unul "de exceptie", cum graieste caietul-program. Regizorul Alexander Hausvater, bun cunoscator al regulilor genului, pentru ca bun cunoscator al teatrului nord-american, a garnisit montarea cu tot ce-i trebuia - numere muzicale si coregrafice (compuse inspirat de Mircea KirA!ly si desenate precis de Hugo Wolff), un comper foarte activ, lumini colorate, o scenografie reusind sa para opulenta (talentata Vioara Bara a facut un lucru minunat), plus interactivitate -, insa, cum spuneam, acestea nu dau, automat, un musical. Au dat, in schimb, un spectacol relativ interesant ca poveste - textul, scris pe la mijlocul anilor 1930 de o autoare americana de origine rusa, imagineaza procesul urmand unui caz de sinucidere suspect, dar, pe cat de palpitant este un asemenea subiect in film, pe atat de artificial pare el in teatru -, spectacol care, mai presus de orice, permite trupei "Iosif Vulcan" a teatrului oradean sa se desfasoare din plin. O trupa dezechilibrata prin plecarea unor actori, multa vreme ocolita de regizorii solizi, o trupa acum in refacere si ai carei membri, desi au, majoritatea, roluri foarte mici, au "prins ocazia" si au aratat tot ce puteau. Asa incat trebuie sa primeasca felicitari nu doar Mariana Presecan, Elvira Platon-Rambu si Suzana Macovei (beneficiarele unor partituri ample), ci si Ileana Iurciuc si Daniel Vulcu sau Angela Tanko si Emil Sauciuc, precum si ceilalti componentI ai numeroasei distributii. Eventual, chiar si spectatorii adusi pe scena in chip de jurati...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
