MUZICA SI MUZICHIE / Schimb valutar

3 nov 2009 Autor: Doru Iftime

"Nu pricepi nimic din ce ti se intampla." E una dintre expresiile pe care le folosesc frecvent. Mi se pare ca nu invatam nimic, nici din propriile experiente, nici din ale altora. Le reprosez asta sotiei sau copiilor, ori de cate ori repeta aceeasi greseala. Tonul e ironic, caustic uneori, adesea neplacut. E un alt fel de a zice: "Ti-am spus eu!" cand te doare mai tare, cand ai avea nevoie de consolare sau de intelegere, nu de morala. Da, sunt un nemernic... Dar, vorba cantecului (ca oricum o sa vorbim mult de muzica in continuare...) I've had my share of losing. Sunt, adica, un lup moralist. Nu cred ca am invatat mare lucru din propriile-mi greseli. Nu stiu daca m-am schimbat intre timp, dar la un moment dat nici eu nu prea pricepeam ce mi se intampla.
Eram student si stateam cu prietena in gazda undeva pe langa Ateneu. Intr-o frumoasa seara de vara, ne intorceam de la film. Coboraseram din autobuz si ne indreptam agale spre casa. La un moment dat, observ in fata noastra un grup: doi tigani si un turist. Lesne de identificat fiecare: turistul - camasa, pulover subtire aruncat peste umeri, ochelari cu rama de aur, par blond spre grizonant. Cel mai probabil, neamt. Pe tigani nu vi-i mai descriu, sunt convins ca ati vazut cativa chiar in dimineata asta. Care era motivul micii adunari? Un schimb valutar, desigur. Adica turistul nostru fusese agatat de cei doi care il momisera cu un curs avantajos leu-marca (probabil).
Sa fi fost 20 de metri intre noi si ei cand i-am observat. Tiganii erau cu spatele, neamtul cu fata. Cum ne apropiam, neamtul a ridicat privirea si ochii ni s-au intalnit cateva secunde. Nu stiu de ce, am clatinat usor din cap in semn ca nu, sustinandu-i privirea. Era clar ca nu era o dojana, nu-i spuneam nu-i bine ce faci, dar e treaba ta, esti baiat mare, asta e, te frigi pe portofelul tau; datul meu din cap era un "Nu" evident: "Opreste-te, ia-ti banii si cara-te!" Neamtul se prinde: opreste tranzactia, isi baga banii in buzunarul de la spate al blugilor si se indeparteaza. Tiganii nu pricep ce li se intampla, dar unul dintre ei se intoarce spre noi si ne priveste lung: eram aproape sigur ca a observat cand neamtul s-a uitat la noi, dar stiam ca nu avea cum sa vada semnul pe care i-l facusem. Tiganul banuia ceva si, cand am trecut pe langa el, a mormait o injuratura. Era totusi prea surprins si nu stia ce sa faca. Am trecut linistiti mai departe, ca si cum nimic nu s-a intamplat, incercand sa nu fac vreun gest sau sa-i arunc vreo privire care sa-i confirme banuielile. Ii auzeam pe cei doi vorbind in spate si simteam ca ne urmaresc din ochi. Cand am ajuns in fata blocului, am luat-o pe fata de mana si am trecut mai departe: "Hai sa stam pe o banca in fata la Ateneu", i-am zis. Nu era o pornire romantica, dar nu voiam sa vada tiganii unde locuim. Am stat pe banca mai bine de o ora. Pana la urma, fusese o seara foarte placuta: vazuseram un film bun, am luat o gura de aer si am facut si o fapta buna.
Peste cateva saptamani am fost martorul unui incident asemanator. Eram in casa si am auzit zgomote jos. Am iesit la geam: o batrana alerga pe mijlocul strazii si striga ceva. De fapt, mai mult se tanguia decat striga. Masinile o ocoleau cu greu, un sofer de autobuz a claxonat-o violent. In dreptul Bistroului de la Ateneu, unul dintre vecinii nostri a luat-o de mana si a tras-o pe trotuar. Femeia era in stare de soc, mi-a explicat omul mai tarziu, cand ne-am intalnit la lift. Fusese victima maradonistilor.
Pe vremea aceea, eram foarte pasionat de muzica. Adunasem pe sute de casete discografiile complete ale trupelor a caror muzica mi-au facut adolescenta frumoasa: Marillion, Queen, Yes, Beatles, Pink Floyd, Fleetwood Mac. Plus albumele solo ale membrilor fiecarei formatii. Aveam o gramada de muzica, dar nu aveam la ce o asculta - adica nu aveam un aparat care sa redea frumos bogatia de sunete de pe minunatele mele casete.
Adevarul e ca nu avusesem noroc cu sculele si pace. Parintii mei avusesera un casetofon Grundig mono, cadou de la unchiul de la Bucuresti. Ascultam pe el Kenny Rogers, Abba, Bee Gees si Goombay Dance Band sau alte inregistrari cu care acelasi unchi ne miluise. Urmatorul aparat a fost un Sanyo, tot mono. Nu inregistra grozav. L-am schimbat pe 20 de casete audio Sony. Asa se face ca, in ultimii doi ani de liceu, imi ascultam muzica doar pe la petreceri sau cand mergeam in vizita pe la prieteni. Noroc ca si petrecerile si vizitele se intamplau destul de des.
Premiul pentru ca am intrat la facultate a fost o combina audio: dublu casetofon, radio, egalizator pe ambele canale si pick-up. Ca sa mi-o cumpere, ai mei si-au scos economiile de la banca. Isi dadusera cuvantul ca, daca iau la facultate, imi vor cumpara scula muzicala pe care o aleg eu - eu care nu stiam prea multe despre aparatura electronica, pe atunci; si care, in naivitatea mea, credeam ca aceste combine, daca arata impozant, trebuie sa fie si nemaipomenit de performante. Culmea e ca, inainte s-o cumpar, am facut proba la inregistrare: rezultatul nu era grozav, dar mie mi se pusese pata pe combina aia, asa ca nimic n-a mai contat. In concluzie, parintii mei au dat o multime de bani pe o prostie de aparat care nu se auzea bine si nu inregistra bine. Dar n-am vrut sa recunosc ca dadusem gres. Am mers inainte.
In primul an de studii am stat la camin. Camera era atat de mica, incat nici nu mi-am pus problema sa iau combina cu mine. Nu aveam loc pentru ea. In schimb, continuam sa-mi inregistrez casete, operatiune pe care o faceam la unchiul de la care primisera ai mei Grundigul. Desi avea de trei ori varsta mea, era la fel de pasionat de muzica, scule si inregistrari ca si mine. Avea o statie JVC careia el ii facuse boxele: adunase piesa cu piesa si preparase doua incinte de 150 wati de toata frumusetea. O caseta bine inregistrata suna la fel de bine cum se aude azi un CD.
Cea mai de pret posesiune a unchiului nu era masina sau casa, ci un dublu-casetofon Sharp, din acelea pe care le vedeam inainte de '90 prin Neckermann. Casetofonul asta era innobilat si de o poveste. Unchiul urmarea modelul acela de cativa ani. L-a cautat in toate consignatiile din Bucuresti si l-a gasit sub forma unui anunt, intr-o "Romania Libera" din 30 decembrie 1989. L-a sunat pe vanzator: aparatul era nou-nout, adus din Germania; s-au inteles la pret, singura dificultate era ca obiectul trebuia ridicat din Arad. Dar ce nu face omul pentru pasiunea lui!
Pe 30 decembrie, seara, unchiul s-a urcat frumos in accelerat si a plecat la Arad. Nu era vreun descurcaret. Era un tip mai degraba timid, cu mult bun-simt, pasionat de geografie, electronica si ceasuri mecanice, pe care le repara cu pricepere si placere. Lucrase in comert exterior toata viata si, pana la pensie, acumulase un apartament cu doua camere in Bucuresti si o Dacie pe care o tinea intr-un garaj inchiriat. Unchiul era insa foarte tenace cand voia ceva. Era ca un buldog care nu mai da drumul prazii.
Asa ca, pe 31 decembrie, dimineata, unchiul a coborat din tren in Arad. Vanzatorul nu locuia chiar in oras, ci intr-un sat aflat la niste kilometri departare. Desi Romania nu statea grozav nici pe vremea aceea la capitolul transport, trebuie ca exista o linie de autobuz care facea legatura intre cele doua localitati. Insa unchiul n-a identificat-o sau n-a mai apucat sa o caute, fiindca, nu stiu cum, a dat peste un carutas care mergea taman in satul cu pricina. Nu l-a refuzat cand omul s-a oferit sa-l duca, mai ales ca, normal, il cunostea pe cel de la care unchiul avea sa cumpere casetofonul. Si uite asa, unchiul meu, pedantul si comodul meu unchi, care calatorise toata viata la business class, incheia anul 1989 intr-o caruta ce il purta pe un drum care mai avea putin si trecea dincolo de granita.
Din fericire, casetofonul era in buna stare, iar tranzactia a fost efectuata fara incidente. Unchiul a primit bonus transportul inapoi in oras. Cu alta caruta. A prins un tren care pleca inainte de miezul noptii din Arad si ajungea dimineata in Bucuresti. E adevarat, a facut Revelionul in vagonul de dormit, dar noul an si noul regim il gaseau cu un vis implinit.
Bineinteles ca, in momentul in care l-am vazut pentru prima data, am luat-o razna: casetofonul acela era exact ce-mi trebuia. Sunet rotund, frumos, basi puternici, inalte suave. Chiar si casetele mai prost inregistrate puteau fi facute sa se auda bine - aparatul avea un egalizator cu zece linii. Boxele erau detasabile, inregistrarea impecabila. Era aparatul visurilor mele. Asta ar fi trebuit sa cumpar cand avusesem ocazia.
Acum ma straduiam sa am ocazia sa fiu cat mai des in preajma casetofonului. Il rugam din cand in cand pe unchiul sa ma lase sa trag muzica. Muzica pe care o luam de la o colega de facultate care avea un amic francez. Tipul era DJ si, la anumite intervale, ii trimitea tot soiul de muzica: albume complete inregistrate lacrima pe TDK-uri de 90 de minute cu banda cu crom.
Luam casetele cu imprumut si le inregistram la unchiul. Marturisesc ca operatiunea nu era tocmai simpla. Era nevoie de o programare prealabila fiindca unchiul zicea ca duce casetofonul la un prieten; ca nu il tine acasa de frica hotilor. Stiu ca avea fobia asta fiindca la usa apartamentului isi montase un sistem sofisticat de inchidere, cu o cheie care actiona doua bare metalice care se intersectau la mijlocul usii si ale caror capete intrau in toc in patru puncte.
Insa ceva imi spunea ca unchiul n-a scos niciodata din casa casetofonul acela: n-avea de ce, nu pleca nicaieri. Il tinea pe sifonierul din dormitor, invelit intr-o husa. Mie imi spunea altceva din precautie. Cred ca se temea sincer ca o sa scap vreo vorba cuiva. Si cine stie ce s-ar fi putut intampla. Asa ca nu aveam incotro si trebuia sa intru in jocul lui: cand adunam suficiente casete, il sunam si ii spuneam ca as vrea sa inregistrez. "Cand crezi ca imi poti aduce casetofonul?", il intrebam. Si el imi spunea - de obicei: in ziua urmatoare.
Nu m-a deranjat niciodata aceasta minciuna nevinovata. Ba chiar m-a amuzat. Sigur, m-am gandit ca poate imi spune ca nu tine aparatul acasa si ca sa ma descurajeze: stiind ca fac prea mare deranj cu inregistratul, era posibil sa renunt sau macar sa nu vin foarte des. Eram un tanar cu bun simt: nu-mi placea sa-l deranjez, dar si mai tare imi placea muzica si sa umblu cu Sharp-ul.
Pe undeva, eu si unchiul ne asemanam: aveam aceeasi pasiune pentru muzica si pentru aparatura electronica; amandoi apreciam acel obiect de pret. In plus, ii eram recunoscator ca ma lasa sa-mi fac pofta, desi mai mult ca sigur il durea sufletul cand ii umblam cu pretiosul aparat.
Intr-o buna zi, am hotarat ca vreau ca acel casetofon sa fie al meu. Am decis sa-l cumpar. Aparatul facea 4-500 de dolari pe putin. Eu voiam sa adun vreo 300 si sa i-i pun unchiului pe masa. Speram ca-l voi indupleca: banii nu erau tocmai putini, in plus stia ca-mi place aparatul si mi-l doresc. Aveam vreo 21 de ani pe atunci, dar la o adica putea functiona argumentul ca eram un copil si-mi doream ceva. Matusa chiar ii spusese de cateva ori: "De ce nu-i dai copilului casetofonul, il tii degeaba in..." Se oprise la timp, altfel probabil il dadea de gol pe unchiul care sustinea ca aparatul nu sta acasa.
Ei bine, n-a tinut. Nici argumentul asta, nici altele. Unchiul nu voia sa se desparta de jucaria lui si pace. Nu era vorba de bani, erau suficienti, mi-a zis in ziua in care i-am oferit cei 300 de dolari. Nu voia sa-l vanda. Banuiam asta: sansele ca unchiul sa-mi viaa aparatul erau 50-50, dar simteam ca, paradoxal, jumatatea goala cantareste mai mult. Nu puteam trece peste incapatanarea lui si pace. Trebuia sa-mi gasesc fericirea in alta parte.
Cateva luni mai tarziu, intram intr-o consignatie de pe Calea Victoriei, vizavi de hotelul Bucuresti. Ochii mi s-au lipit imediat de un Hitachi aproape identic cu Sharp-ul unchiului: dublu casetofon, boxe detasabile, zece benzi de egalizator. Costa putin peste echivalentul in lei a 300 de dolari. In sfarsit, rugile mele fusesera ascultate! Am dat fuga acasa si am luat banii ca sa-i schimb. Mai trebuia doar sa mai fac rost de ceva maruntis.
M-am oprit in fata unei case de schimb de peste drum de magazinul Eva. Un tip cu mustata a rasarit de nicaieri. "Iti dau zece la suta peste cursul lor", zice. Il privesc neincrezator, desi nu era tigan. Pe de alta parte, zece la suta peste cursul casei de schimb insemna ca nu ar mai fi trebuit sa fac rost de maruntis.
Ce a urmat nu poate fi descris decat ca un soi de transa: aveam sentimentul ca nu pot controla in niciun fel evenimentele. Ca nu pot decat sa particip la ele. Am acceptat oferta tipului. Am intrat intr-o scara de bloc ca sa facem schimbul. Imediat dupa noi a intrat inca cineva: era tiganul care ne injurase dupa ce ii stricasem afacerea cu neamtul. N-am reactionat in niciun fel. Nici el nu parea ca m-a recunoscut. Am dat dolarii, am primit leii. I-am numarat. Erau prea putini. I-am dat tiganului sa-i mai numere o data. I-a numarat, a completat pana la suma corecta, si mi-a intins teancul inapoi. Apoi usa blocului s-a deschis si cei doi s-au speriat si au sters-o foarte grabiti. Probabil nu voiau sa fie surprinsi cu ce faceau, mi-am zis.
Normal ca nu voiau. Am numarat banii inca o data. Erau bancnote de 500 de lei, din alea cu Brancusi: una, doua, cinci, zece, 20. Urmau multe hartii de ziar taiate la dimensiunea bancnotelor. Din 300 de dolari ma alesesem cu echivalentul in lei a 30.
Am iesit nauc in strada gandindu-ma sa ma duc dupa cei doi sa-mi iau banii inapoi. O ultima tresarire a ratiunii m-a oprit: erau doi haidamaci impotriva carora nu avem nici o sansa. Puteam lesne sfarsi mai rau: si cu banii luati, si batut.
Umilinta era totala si era asezonata cu o doza consistenta de neputinta. Nu aveam ce sa le fac. La Politie degeaba m-as fi dus. N-as fi facut decat sa mai cobor un nivel pe scara umilintei, suportand privirea condescendenta a vreunui tablagiu si raspunzand la intrebarile lui stupide (altfel indreptatite): "De ce nu te-ai dus la o casa de schimb sau la o banca? Nu ai auzit ca e riscant sa schimbi valuta pe strada?" Daca auzisem? Auzisem. Vazusem cu ochii mei ce se intampla. Problema nu era ca fusesem pacalit, ci ca stiam ca voi fi pacalit si n-am reactionat. Culmea, ii salvasem pe altii de la a fi fraieriti, dar nu ma putusem salva pe mine. Eram fiul Mioritei.
Pret de minute bune, dupa ce am iesit din scara blocului, nu am putut sa ma misc. Eram batrana aceea pe care o vazusem nu demult in mijlocul strazii. Singura deosebire e ca eu stateam pe trotuar, in dreptul unei treceri de pietoni. Oamenii treceau pe langa mine, culorile semaforului se schimbau: rosu, galben, verde. Masinile se opreau, apoi plecau. Oamenii, la fel.
Un cantec al Stelei Enache zicea asa: "Acelasi sunt, dar nu mai sunt la fel..." Am obtinut acel casetofon peste cativa ani. Mi l-a facut cadou matusa dupa moartea unchiului. Nu-mi pierdusem interesul pentru muzica si inregistrari, dar ceva nu mai era la fel. Sa fi fost varsta, sa fi fost aparitia CD-urilor?...
De cand aparatul a intrat in posesia mea, nu am mai inregistrat nicio caseta. Il am si acum. Sta sub birou, in aceeasi husa care il proteja cand zacea la unchiul, pe sifonierul din dormitor. Ultima data cand am apasat butonul rosu pe care scria Record, unchiul tinea o tigara intr-o mana, scrumiera in cealalta si ma intreba, cu un zambet usor ironic: "Ei, si-acum ce-ti mai inregistrezi?"

DORU IFTIME este jurnalist si redactor-sef al revistei The ONE. A lucrat pentru ELLE si Luxury, a fost colaborator al revistelor Dilema Veche si Men's Health. In 15 ani de cariera jurnalistica, a intervievat personalitati precum Dennis Hopper, Lance Henriksen, Luciano Benetton, Cecilia Bartoli, Maia Morgenstern, Marcel Iures si Kerry Kennedy.