"Nu pricepi nimic din ce ti se intampla." E una dintreexpresiile pe care le folosesc frecvent. Mi se pare ca nu invatamnimic, nici din propriile experiente, nici din ale altora. Lereprosez asta sotiei sau copiilor, ori de cate ori repeta aceeasigreseala. Tonul e ironic, caustic uneori, adesea neplacut. E un altfel de a zice: "Ti-am spus eu!" cand te doare mai tare, cand aiavea nevoie de consolare sau de intelegere, nu de morala. Da, suntun nemernic... Dar, vorba cantecului (ca oricum o sa vorbim mult demuzica in continuare...) I've had my share of losing. Sunt, adica,un lup moralist. Nu cred ca am invatat mare lucru din propriile-migreseli. Nu stiu daca m-am schimbat intre timp, dar la un momentdat nici eu nu prea pricepeam ce mi se intampla.
Eram student si stateam cu prietena in gazda undeva pe langaAteneu. Intr-o frumoasa seara de vara, ne intorceam de la film.Coboraseram din autobuz si ne indreptam agale spre casa. La unmoment dat, observ in fata noastra un grup: doi tigani si unturist. Lesne de identificat fiecare: turistul - camasa, puloversubtire aruncat peste umeri, ochelari cu rama de aur, par blondspre grizonant. Cel mai probabil, neamt. Pe tigani nu vi-i maidescriu, sunt convins ca ati vazut cativa chiar in dimineata asta.Care era motivul micii adunari? Un schimb valutar, desigur. Adicaturistul nostru fusese agatat de cei doi care il momisera cu uncurs avantajos leu-marca (probabil).
Sa fi fost 20 de metri intre noi si ei cand i-am observat. Tiganiierau cu spatele, neamtul cu fata. Cum ne apropiam, neamtul aridicat privirea si ochii ni s-au intalnit cateva secunde. Nu stiude ce, am clatinat usor din cap in semn ca nu, sustinandu-iprivirea. Era clar ca nu era o dojana, nu-i spuneam nu-i bine cefaci, dar e treaba ta, esti baiat mare, asta e, te frigi peportofelul tau; datul meu din cap era un "Nu" evident: "Opreste-te,ia-ti banii si cara-te!" Neamtul se prinde: opreste tranzactia, isibaga banii in buzunarul de la spate al blugilor si se indeparteaza.Tiganii nu pricep ce li se intampla, dar unul dintre ei se intoarcespre noi si ne priveste lung: eram aproape sigur ca a observat candneamtul s-a uitat la noi, dar stiam ca nu avea cum sa vada semnulpe care i-l facusem. Tiganul banuia ceva si, cand am trecut pelanga el, a mormait o injuratura. Era totusi prea surprins si nustia ce sa faca. Am trecut linistiti mai departe, ca si cum nimicnu s-a intamplat, incercand sa nu fac vreun gest sau sa-i aruncvreo privire care sa-i confirme banuielile. Ii auzeam pe cei doivorbind in spate si simteam ca ne urmaresc din ochi. Cand am ajunsin fata blocului, am luat-o pe fata de mana si am trecut maideparte: "Hai sa stam pe o banca in fata la Ateneu", i-am zis. Nuera o pornire romantica, dar nu voiam sa vada tiganii unde locuim.Am stat pe banca mai bine de o ora. Pana la urma, fusese o searafoarte placuta: vazuseram un film bun, am luat o gura de aer si amfacut si o fapta buna.
Peste cateva saptamani am fost martorul unui incident asemanator.Eram in casa si am auzit zgomote jos. Am iesit la geam: o batranaalerga pe mijlocul strazii si striga ceva. De fapt, mai mult setanguia decat striga. Masinile o ocoleau cu greu, un sofer deautobuz a claxonat-o violent. In dreptul Bistroului de la Ateneu,unul dintre vecinii nostri a luat-o de mana si a tras-o pe trotuar.Femeia era in stare de soc, mi-a explicat omul mai tarziu, candne-am intalnit la lift. Fusese victima maradonistilor.
Pe vremea aceea, eram foarte pasionat de muzica. Adunasem pe sutede casete discografiile complete ale trupelor a caror muzica mi-aufacut adolescenta frumoasa: Marillion, Queen, Yes, Beatles, PinkFloyd, Fleetwood Mac. Plus albumele solo ale membrilor fiecareiformatii. Aveam o gramada de muzica, dar nu aveam la ce o asculta -adica nu aveam un aparat care sa redea frumos bogatia de sunete depe minunatele mele casete.
Adevarul e ca nu avusesem noroc cu sculele si pace. Parintii meiavusesera un casetofon Grundig mono, cadou de la unchiul de laBucuresti. Ascultam pe el Kenny Rogers, Abba, Bee Gees si GoombayDance Band sau alte inregistrari cu care acelasi unchi ne miluise.Urmatorul aparat a fost un Sanyo, tot mono. Nu inregistra grozav.L-am schimbat pe 20 de casete audio Sony. Asa se face ca, inultimii doi ani de liceu, imi ascultam muzica doar pe la petrecerisau cand mergeam in vizita pe la prieteni. Noroc ca si petrecerilesi vizitele se intamplau destul de des.
Premiul pentru ca am intrat la facultate a fost o combina audio:dublu casetofon, radio, egalizator pe ambele canale si pick-up. Casa mi-o cumpere, ai mei si-au scos economiile de la banca. Isidadusera cuvantul ca, daca iau la facultate, imi vor cumpara sculamuzicala pe care o aleg eu - eu care nu stiam prea multe despreaparatura electronica, pe atunci; si care, in naivitatea mea,credeam ca aceste combine, daca arata impozant, trebuie sa fie sinemaipomenit de performante. Culmea e ca, inainte s-o cumpar, amfacut proba la inregistrare: rezultatul nu era grozav, dar mie mise pusese pata pe combina aia, asa ca nimic n-a mai contat. Inconcluzie, parintii mei au dat o multime de bani pe o prostie deaparat care nu se auzea bine si nu inregistra bine. Dar n-am vrutsa recunosc ca dadusem gres. Am mers inainte.
In primul an de studii am stat la camin. Camera era atat de mica,incat nici nu mi-am pus problema sa iau combina cu mine. Nu aveamloc pentru ea. In schimb, continuam sa-mi inregistrez casete,operatiune pe care o faceam la unchiul de la care primisera ai meiGrundigul. Desi avea de trei ori varsta mea, era la fel de pasionatde muzica, scule si inregistrari ca si mine. Avea o statie JVCcareia el ii facuse boxele: adunase piesa cu piesa si preparasedoua incinte de 150 wati de toata frumusetea. O caseta bineinregistrata suna la fel de bine cum se aude azi un CD.
Cea mai de pret posesiune a unchiului nu era masina sau casa, ci undublu-casetofon Sharp, din acelea pe care le vedeam inainte de '90prin Neckermann. Casetofonul asta era innobilat si de o poveste.Unchiul urmarea modelul acela de cativa ani. L-a cautat in toateconsignatiile din Bucuresti si l-a gasit sub forma unui anunt,intr-o "Romania Libera" din 30 decembrie 1989. L-a sunat pevanzator: aparatul era nou-nout, adus din Germania; s-au inteles lapret, singura dificultate era ca obiectul trebuia ridicat din Arad.Dar ce nu face omul pentru pasiunea lui!
Pe 30 decembrie, seara, unchiul s-a urcat frumos in accelerat si aplecat la Arad. Nu era vreun descurcaret. Era un tip mai degrabatimid, cu mult bun-simt, pasionat de geografie, electronica siceasuri mecanice, pe care le repara cu pricepere si placere.Lucrase in comert exterior toata viata si, pana la pensie,acumulase un apartament cu doua camere in Bucuresti si o Dacie pecare o tinea intr-un garaj inchiriat. Unchiul era insa foartetenace cand voia ceva. Era ca un buldog care nu mai da drumulprazii.
Asa ca, pe 31 decembrie, dimineata, unchiul a coborat din tren inArad. Vanzatorul nu locuia chiar in oras, ci intr-un sat aflat laniste kilometri departare. Desi Romania nu statea grozav nici pevremea aceea la capitolul transport, trebuie ca exista o linie deautobuz care facea legatura intre cele doua localitati. Insaunchiul n-a identificat-o sau n-a mai apucat sa o caute, fiindca,nu stiu cum, a dat peste un carutas care mergea taman in satul cupricina. Nu l-a refuzat cand omul s-a oferit sa-l duca, mai alesca, normal, il cunostea pe cel de la care unchiul avea sa cumperecasetofonul. Si uite asa, unchiul meu, pedantul si comodul meuunchi, care calatorise toata viata la business class, incheia anul1989 intr-o caruta ce il purta pe un drum care mai avea putin sitrecea dincolo de granita.
Din fericire, casetofonul era in buna stare, iar tranzactia a fostefectuata fara incidente. Unchiul a primit bonus transportul inapoiin oras. Cu alta caruta. A prins un tren care pleca inainte demiezul noptii din Arad si ajungea dimineata in Bucuresti. Eadevarat, a facut Revelionul in vagonul de dormit, dar noul an sinoul regim il gaseau cu un vis implinit.
Bineinteles ca, in momentul in care l-am vazut pentru prima data,am luat-o razna: casetofonul acela era exact ce-mi trebuia. Sunetrotund, frumos, basi puternici, inalte suave. Chiar si casetele maiprost inregistrate puteau fi facute sa se auda bine - aparatul aveaun egalizator cu zece linii. Boxele erau detasabile, inregistrareaimpecabila. Era aparatul visurilor mele. Asta ar fi trebuit sacumpar cand avusesem ocazia.
Acum ma straduiam sa am ocazia sa fiu cat mai des in preajmacasetofonului. Il rugam din cand in cand pe unchiul sa ma lase satrag muzica. Muzica pe care o luam de la o colega de facultate careavea un amic francez. Tipul era DJ si, la anumite intervale, iitrimitea tot soiul de muzica: albume complete inregistrate lacrimape TDK-uri de 90 de minute cu banda cu crom.
Luam casetele cu imprumut si le inregistram la unchiul. Marturisescca operatiunea nu era tocmai simpla. Era nevoie de o programareprealabila fiindca unchiul zicea ca duce casetofonul la un prieten;ca nu il tine acasa de frica hotilor. Stiu ca avea fobia astafiindca la usa apartamentului isi montase un sistem sofisticat deinchidere, cu o cheie care actiona doua bare metalice care seintersectau la mijlocul usii si ale caror capete intrau in toc inpatru puncte.
Insa ceva imi spunea ca unchiul n-a scos niciodata din casacasetofonul acela: n-avea de ce, nu pleca nicaieri. Il tinea pesifonierul din dormitor, invelit intr-o husa. Mie imi spuneaaltceva din precautie. Cred ca se temea sincer ca o sa scap vreovorba cuiva. Si cine stie ce s-ar fi putut intampla. Asa ca nuaveam incotro si trebuia sa intru in jocul lui: cand adunamsuficiente casete, il sunam si ii spuneam ca as vrea sainregistrez. "Cand crezi ca imi poti aduce casetofonul?", ilintrebam. Si el imi spunea - de obicei: in ziua urmatoare.
Nu m-a deranjat niciodata aceasta minciuna nevinovata. Ba chiar m-aamuzat. Sigur, m-am gandit ca poate imi spune ca nu tine aparatulacasa si ca sa ma descurajeze: stiind ca fac prea mare deranj cuinregistratul, era posibil sa renunt sau macar sa nu vin foartedes. Eram un tanar cu bun simt: nu-mi placea sa-l deranjez, dar simai tare imi placea muzica si sa umblu cu Sharp-ul.
Pe undeva, eu si unchiul ne asemanam: aveam aceeasi pasiune pentrumuzica si pentru aparatura electronica; amandoi apreciam acelobiect de pret. In plus, ii eram recunoscator ca ma lasa sa-mi facpofta, desi mai mult ca sigur il durea sufletul cand ii umblam cupretiosul aparat.
Intr-o buna zi, am hotarat ca vreau ca acel casetofon sa fie almeu. Am decis sa-l cumpar. Aparatul facea 4-500 de dolari pe putin.Eu voiam sa adun vreo 300 si sa i-i pun unchiului pe masa. Speramca-l voi indupleca: banii nu erau tocmai putini, in plus stia ca-miplace aparatul si mi-l doresc. Aveam vreo 21 de ani pe atunci, darla o adica putea functiona argumentul ca eram un copil si-mi doreamceva. Matusa chiar ii spusese de cateva ori: "De ce nu-i daicopilului casetofonul, il tii degeaba in..." Se oprise la timp,altfel probabil il dadea de gol pe unchiul care sustinea caaparatul nu sta acasa.
Ei bine, n-a tinut. Nici argumentul asta, nici altele. Unchiul nuvoia sa se desparta de jucaria lui si pace. Nu era vorba de bani,erau suficienti, mi-a zis in ziua in care i-am oferit cei 300 dedolari. Nu voia sa-l vanda. Banuiam asta: sansele ca unchiul sa-miviaa aparatul erau 50-50, dar simteam ca, paradoxal, jumatateagoala cantareste mai mult. Nu puteam trece peste incapatanarea luisi pace. Trebuia sa-mi gasesc fericirea in alta parte.
Cateva luni mai tarziu, intram intr-o consignatie de pe CaleaVictoriei, vizavi de hotelul Bucuresti. Ochii mi s-au lipit imediatde un Hitachi aproape identic cu Sharp-ul unchiului: dublucasetofon, boxe detasabile, zece benzi de egalizator. Costa putinpeste echivalentul in lei a 300 de dolari. In sfarsit, rugile melefusesera ascultate! Am dat fuga acasa si am luat banii ca sa-ischimb. Mai trebuia doar sa mai fac rost de ceva maruntis.
M-am oprit in fata unei case de schimb de peste drum de magazinulEva. Un tip cu mustata a rasarit de nicaieri. "Iti dau zece la sutapeste cursul lor", zice. Il privesc neincrezator, desi nu eratigan. Pe de alta parte, zece la suta peste cursul casei de schimbinsemna ca nu ar mai fi trebuit sa fac rost de maruntis.
Ce a urmat nu poate fi descris decat ca un soi de transa: aveamsentimentul ca nu pot controla in niciun fel evenimentele. Ca nupot decat sa particip la ele. Am acceptat oferta tipului. Am intratintr-o scara de bloc ca sa facem schimbul. Imediat dupa noi aintrat inca cineva: era tiganul care ne injurase dupa ce iistricasem afacerea cu neamtul. N-am reactionat in niciun fel. Niciel nu parea ca m-a recunoscut. Am dat dolarii, am primit leii. I-amnumarat. Erau prea putini. I-am dat tiganului sa-i mai numere odata. I-a numarat, a completat pana la suma corecta, si mi-a intinsteancul inapoi. Apoi usa blocului s-a deschis si cei doi s-ausperiat si au sters-o foarte grabiti. Probabil nu voiau sa fiesurprinsi cu ce faceau, mi-am zis.
Normal ca nu voiau. Am numarat banii inca o data. Erau bancnote de500 de lei, din alea cu Brancusi: una, doua, cinci, zece, 20. Urmaumulte hartii de ziar taiate la dimensiunea bancnotelor. Din 300 dedolari ma alesesem cu echivalentul in lei a 30.
Am iesit nauc in strada gandindu-ma sa ma duc dupa cei doi sa-miiau banii inapoi. O ultima tresarire a ratiunii m-a oprit: erau doihaidamaci impotriva carora nu avem nici o sansa. Puteam lesnesfarsi mai rau: si cu banii luati, si batut.
Umilinta era totala si era asezonata cu o doza consistenta deneputinta. Nu aveam ce sa le fac. La Politie degeaba m-as fi dus.N-as fi facut decat sa mai cobor un nivel pe scara umilintei,suportand privirea condescendenta a vreunui tablagiu si raspunzandla intrebarile lui stupide (altfel indreptatite): "De ce nu te-aidus la o casa de schimb sau la o banca? Nu ai auzit ca e riscant saschimbi valuta pe strada?" Daca auzisem? Auzisem. Vazusem cu ochiimei ce se intampla. Problema nu era ca fusesem pacalit, ci ca stiamca voi fi pacalit si n-am reactionat. Culmea, ii salvasem pe altiide la a fi fraieriti, dar nu ma putusem salva pe mine. Eram fiulMioritei.
Pret de minute bune, dupa ce am iesit din scara blocului, nu amputut sa ma misc. Eram batrana aceea pe care o vazusem nu demult inmijlocul strazii. Singura deosebire e ca eu stateam pe trotuar, indreptul unei treceri de pietoni. Oamenii treceau pe langa mine,culorile semaforului se schimbau: rosu, galben, verde. Masinile seopreau, apoi plecau. Oamenii, la fel.
Un cantec al Stelei Enache zicea asa: "Acelasi sunt, dar nu maisunt la fel..." Am obtinut acel casetofon peste cativa ani. Mi l-afacut cadou matusa dupa moartea unchiului. Nu-mi pierduseminteresul pentru muzica si inregistrari, dar ceva nu mai era lafel. Sa fi fost varsta, sa fi fost aparitia CD-urilor?...
De cand aparatul a intrat in posesia mea, nu am mai inregistratnicio caseta. Il am si acum. Sta sub birou, in aceeasi husa care ilproteja cand zacea la unchiul, pe sifonierul din dormitor. Ultimadata cand am apasat butonul rosu pe care scria Record, unchiultinea o tigara intr-o mana, scrumiera in cealalta si ma intreba, cuun zambet usor ironic: "Ei, si-acum ce-ti mai inregistrezi?"
DORU IFTIMEeste jurnalist siredactor-sef al revistei The ONE. A lucrat pentru ELLE si Luxury, afost colaborator al revistelor Dilema Veche si Men's Health. In 15ani de cariera jurnalistica, a intervievat personalitati precumDennis Hopper, Lance Henriksen, Luciano Benetton, Cecilia Bartoli,Maia Morgenstern, Marcel Iures si Kerry Kennedy.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
