Care este, in ziua de azi, rostul unui Teatru National inauntrul natiunii si culturii unde functioneaza? Se deosebeste el de celelalte teatre si prin altceva decat sursa de finantare (si, eventual, generozitatea acestei surse)? Exista un set de valori comune tuturor institutiilor ce poarta pe frontispiciu mandra denumire, sau fiecare dintre scenele astfel botezate actioneaza aleatoriu, exclusiv in virtutea ideilor unuia sau altuia dintre conducatori? Unor asemenea intrebari parea ca vrea sa le raspunda intrunirea desfasurata recent la Belgrad.
O intrunire convocata - cum altfel? - de Teatrul National (Narodno Pozoriste) din capitala Iugoslaviei actuale (Serbia si Muntenegru), dedicata cooperarii trans-nationale in cadrul programului european Culture 2007-2013 si deschisa, in principiu, directorilor de institutii similare din intreaga Europa. Asta anunta, in orice caz, invitatia primita de conducerea Nationalului bucurestean, care, neputand-o onora, a delegat, in persoana subsemnatei, pe dramaturgul-sef al teatrului, cu atat mai mult cu cat intalnirea promitea sa puna in vedeta literatura dramatica din tara vecina, literatura unanim recunoscuta ca bogata si, mai ales, provocatoare. La fata locului, adica la marginea batranilor Balcani ai tuturor iluziilor (nu numai istorice) desarte, s-a dovedit ca la Belgrad sosisera, in afara directorilor Teatrelor Nationale din fostele republici federative (minus Croatia), numai dramaturgii sau capii compartimentelor de Relatii Internationale ai scenelor omonime din tarile, candva, surori, respectiv Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Albania si, cum am zis, Romania. Daca restul Europei teatral-nationale ramasese surd la chemare ori nici nu fusese, de fapt, poftit nu am reusit sa aflu. Gazdele, extrem de calde si de ospitaliere, au umplut cele mai putin de doua zile si jumatate ale reuniunii cu un program intensiv, al carui punct principal l-au constituit... libatiunile prelungite, amplasate de fiecare data in alt restaurant; si cum fiecare patron dorea sa-si impresioneze musafirii prin cantitatea si calitatea ofertei... Dar aceasta este, fireste, o chestiune ce nu-si are locul printre atatea subiecte culturale serioase.
Pana la urma, reuniunea de la Belgrad nu a limpezit prea mult intrebarile insirate la inceput; s-au schitat, in schimb, la modul teoretic, intentiile de intemeiere a unei Asociatii a Teatrelor Nationale, care sa apere interesele acestui tip de institutie, intens controversata, in lumea contemporana, sub toate aspectele imaginabile: ideologic, estetic, organizational, simbolic. Impotriva cui sa le apere? Raspunsul logic (dar, ma tem, greu de admis) ar fi: impotriva istoriei. Desi... cine stie ce mai ascunde viitorul? Daca aceste intentii se vor concretiza vreodata, vom mai discuta.
In ceea ce ma priveste, marturisesc ca atractia de capatai a conferintei de la Belgrad se arata a fi, inca dinainte sa ajung acolo, anuntata premiera inaugurala a stagiunii 2007-2008: Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, in regia lui Jiri Menzel.
Pentru oricine are idee de istoria filmului mondial, numele lui Jiri Menzel e inconjurat, cu siguranta, de o aura cvasi-legendara, caci, in manunchiul de formidabili cineasti din Cehoslovacia anilor 1960-70 (Forman, Vera Chytilova, Ivan Passer), el a capatat o neasteptata stralucire prin Oscar-ul pentru cel mai bun film strain obtinut, in 1968, cu debutul in lung-metraj, Trenuri strict supravegheate (1966, dupa un roman al lui Bohumil Hrabal), titlu ramas, pana astazi, ca emblema a unui realism critic ce avea sa fie curand socotit, in epoca, la fel de primejdios pentru doctrina comunista ca si Primavara pragheza pe care, intr-un fel, o prevestise. Un spectacol apartinandu-i acestui artist revolutionar - nici nu stiusem ca Menzel face si teatru - era un fel de cadou nesperat.
Sa evoc acum proverbul autohton cu pomul laudat ar fi, evident, facil, desi acesta releva, in fond, o profunzime nebanuita. Mai eficienta mi se pare observatia - recurenta - ca, minus cateva exceptii (despre care am citit, doar), marii regizori de film se vadesc, in teatru, dezamagitori in mod socant. Am trait aceasta experienta nu doar in cadru national, la spectacole semnate de Mircea Daneliuc sau Dan Pita, ci si la nivel asa-zicand international, la spectacole regizate de Andrzej Wajda sau Ingmar Bergman: ceea ce descumpaneste este nu calitatea in sine a produsului scenic - perfect onorabil, altminteri -, ci inexplicabila sa "cumintenie", daca nu banalitate, artistica. Inovatorii plini de forta si de fantezie de pe ecran devin, pe scena, previzibili, plati si innebunitor de conventionali, ca si cum, schimband instrumentul, isi schimba si personalitatea. Tot astfel si aici. E drept, amplasarea decorului fix (autor: Geroslav Zaric), avand ca element principal un complicat edificiu de lemn si presupunand tot felul de trepte si planuri inclinate, pe o turnanta ce se misca adesea in sensul invers al deplasarii personajelor, da o imagine elocventa a ciocnirilor temperamentale din piesa si fagaduieste, la inceput, o desfasurare scenica pasionanta, dar tratarea ulterioara a povestii faimosului chefliu Falstaff este cu desavarsire terna, liniara, lipsita de inventivitate. Nici evolutia distributiei, inclusiv a protagonistului Milan Gutovic (Falstaff), nu este, pana la un punct, deloc convingatoare, actorii recurgand, comod, la retetarul verificat; mai tarziu, totusi, se incalzesc suficient ca sa ofere o "prestatie" satisfacatoare; nu mai mult, insa.
Din pacate, nu am nimic altceva de spus despre reprezentatie; sincera sa fiu, de cateva ori m-am pomenit picotind. Necazul este ca, daca oamenii rai s-ar apuca sa adune dovezi ale des-invocatei inadecvari la realitate a Teatrelor Nationale, un astfel de spectacol le-ar servi perfect drept argument.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
