Mai e cazul sa reamintim ca traducerea e, in fapt, miezul poeziei? Ca sensibilitatea cuvintelor trece prin emotiile celui care le pune in pagina? Poemul original este, privind prin aceasta prisma, o traducere dintr-o limba a fantasmelor, a impalpabilului, intr-o anume limba pamanteana, cu greutatea si limitele ei strict materiale.
In consecinta, orice incercare de a infatisa cititorilor poeme scrise in alta limba de-un poet a carui limba materna a fost cea romana este din capul locului un pariu incitant. Si, daca traducatorul mai e si poet, acest voluma devine o opera de pionierat, arheologica, dar si creator interpretativa.
Sa-l redai pe Celan limbii care i-a bantuit imaginatia la varsta tuturor rasturnarilor, fara sa-i explicitezi crisparea existentiala (volumul ii e dedicat lui Ossip Mandelstam) si fara sa-i diluezi tarcovniceste scrasnitii psalmi ce invoca (potrivit unei subtile viziuni oximoronice careia limba germana i se preteaza) si dumnezeirea, si neantul: iata un tur de forta care nu se vede-n fiecare zi.
Intotdeauna mi s-a parut ca, uzand de oximoron, poetii importanti ai angoasei existentiale reusesc sa surprinda tocmai golul sufletesc, acea lehamite care te cuprinde cand vezi cate iti este dat sa suferi pe-acest Pamant, cand vezi ca bunatatea nu duce la nimic si ca pervertirea este singurul pilon al societatii.
Intre Da si Nu exista intotdeauna un loc secret ca o delta intre fluviu si mare. Nu trebuie sa faci nimic pentru a afla acest loc, el este daruit de inspiratia poetului care, la randul ei, vine din experienta mahnirii si-a ratacirii. Elegiile duineze ale lui Rilke, Poemele umane ale lui Cesar Vallejo, poeziile lui Mandelstam de acolo vin si-ntr-acolo zoresc. Ba chiar textele lui Beckett, indiferent de gen, nu-s straine de aceasta oaza, de aceste zile frumoase (oh, les beaux jours!) intrupandu-se mai ales in imaginatie decat in viata reala.
Ceea ce aduce nou poemul celanian este o anumita indeterminare lingvistico-mitica, un limb ivit ad-hoc din umila invocare a obiectelor si actiunilor cele mai comune.
Autorul nu-i nici povestitor, nici duhovnic, nici propovaduitor. El nu pare ca se adreseaza cuiva anume, ci bolboroseste o litanie pentru un sine insusi, si el nedeterminat.
Noica ar fi zis: Sinea lucrurilor. Si-n aceasta Sine nimic nu este fix, totul curge, se deplaseaza, inlocuind si dislocand, agregand si spulberand, intr-un vartej dureros, extatic totodata.
Vocea poetului incorporeaza toata aceasta vanzoleala si ne-o reda esentializata, in ciclice ecouri venind de la mare distanta, cu serenitatea greu dobandita a unui Iov: "Smulge banul suflarii/ din aerul tau si al copacului.// Atat/ de mult i se/ cere lui,/ cel carat in sus si-n jos de nadejde/ pe-al inimii drum cocosat -/ atat de mult/ la cotitura/ unde da peste sageata painii;/ ii bause propria noapte ca pe un vin,/ vigilie a mizeriei si a/ regilor.// Mainile nu veneau cu el, vegheau,/ nu venea norocul adancit/ in asternutul ochiului?/ Nu venea trestia cantatoare/ de martie ca omul cu gene lungi, datatoare de lumina/ atunci, din departe?/ Porumbelul postas iesise din rand,/ i se putea descifra inelul? (Toti/ norii astia in jurul lui - erau citeti.)/ Stolul suferea? Intelegea,/ si-si lua zborul cand intarzia sa mai vina? (...) Chiorasul, maimuta-vers, bot-strambul/ mimau ce-au trait. Domnul/ in fata multimii a venit,/ infasurat intr-o lozinca. A tras/ in poza un/ suvenir. Autodeclansatorul/ ai fost/ tu.// Cat prie-/ tesug. Dar iarasi,/ acolo unde trebuie s-ajungi, acel/ perfect/ cristal" (La contrescarpe).
La Celan, transparenta cristalului e doar o masca pentru obscurul, bajbaitorul sange de nimeni vazut atata timp cat e viu.
Paul Celan, Trandafirul nimanui, traducere de Nora Iuga, Editura Est, 2007, editie. bilingva, 200 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
